Schitul din Munti

 

Iubite frate intru Hristos,

Iti scriu aceasta scrisoare, intrucat un frate de la manastirea pe care ai vizitat-o vara trecuta, mi-a povestit ca vrei sa scrii o carte despre un preot, Alecsandru, care a fost inchis la Aiud prin anii '50.
Eu nu l-am cunoscut pe acest parinte, dar mi-amintesc de o intamplare care s-ar putea sa fie legata de el, desi nu pot sa fiu sigur ca este una si aceeasi persoana cu acela despre care cauti sa afli tu.
Prin toamna lui 1953, ma aflam la un schit in munti, unde ma calugarisem cu cativa ani inainte.
Mi-aduc aminte ca intr-o dupa amiaza, a aparut la schit un om imbracat zdrentaros si care purta in spinare o desaga. Era un om inalt, cu fata osoasa, cu maini mari si parea sa fi fost la viata lui un zdrahon, dar acum era desigur bolnav si de-abia mergea, parand sa fie in mare suferinta trupeasca.
Eu tocmai ma intorceam de la izvorul din spatele schitului, aducand doua caldari pline cu apa.
Omul imi dadu buna-ziua si ma intreba daca n-ar putea sa ramana peste noapte la noi la schit.
I-am spus ca trebuie sa vorbeasca cu staretul si probabil ca s-o gasi un loc si pentru el, daca nu intr-o chilie, macar undeva in vreun sopron cu fan.
Staretul, cand l-a vazut ce palid era si ce slabit, i-a spus ca poate sa ramana; aveam o chilie goala in care nu statea nimeni si mi-a spus sa il conduc eu acolo si sa-i dau ceva de mancare.
Omul a dat sa-i sarute mana staretului, dar acesta si-a tras mana inapoi si i-a zis cu blandete:
- Lasa frate, ca si eu sunt om ca si tine, nu trebuie sa-mi saruti tu mana fiindca te gazduiesc la noi. E casa lui Dumnezeu, si orice crestin cu sufletul curat, poate sa gaseasca aici adapost si sa primeasca un codru de paiine.

L-am condus pe om in chilie si i-am spus ca peste doua ore era vecernia si daca vrea poate sa vina si el, apoi am dat sa plec, dar omul m-a rugat sa mai raman o clipa.

- Stii frate, mi-a zis el. As vrea sa te intreb ceva, daca nu te superi.
- Intreaba-ma frate, dar nu stiu daca o sa-ti stiu sa-ti raspund, ca sunt si eu cam nou intru ale calugariei, zisei eu.
- Nu, nu de asta-i vorba, zise omul. As vrea sa stiu daca nu cumva este pe aici un parinte, de fapt ce spun eu, un episcop, pe nume Ioan.
- De unde sa fie vreun episcop pe aici, frate, zisei eu zambind. Suntem doar noi calugarii si cu staretul. Nu vin Inalt Preasfintitii ei pe aici, in saracia noastra...
Fata omului se posomori pe data si se aseza pe jos gemand.
Mi se facu mila de el si ma gandii ca zambetul meu si cuvintele mele neroade l-au ranit.
- Iarta-ma frate, nu stiu pe cine cauti, dar daca vrei sa-mi spui, poate intreb pe staret sau pe vreun calugar mai batran, poate l-or cunoaste ei pe episcopul Ioan, pe care il cauti dumneata...
- Frate, sunt vlaguit si suferind si nu stiu cate zile oi mai avea, asa ca daca ma prapadesc, as vrea sa-ti spun tie povestea mea si, daca vreodata oi intalni tu pe episcopul Ioan, sau cine stie pe parintele Alecsandru, care acum e in puscarie, dar o sa iasa el de acolo intr-o zi, sa-i spui lui ce am sa-ti povestesc acum.
- Bine frate, am incuviintat eu, asa o sa fac, daca o sa-i intalnesc vreodata pe unul din ei.
- Nu, nu, doar lui Alecsandru sa-i spui, ca episcopul stie toate astea, el este... este un sfant, cum sa-ti spun, el stie toate lucrurile astea.
- Nu prea inteleg cum vin toate astea, zisei, dar spune-mi ca te ascult.

Atunci omul mi-a povestit, cum ca fusese gardian la o inchisoare din Aiud, si ca acolo ii cunoscuse pe cei doi, care erau inchisi. Intr-o zi cand el era in concediu, cei doi tineau o slujba in celula, impreuna cu ceilalti puscariasi, ca era Inaltarea Sfintei Cruci.
Atunci, directorul inchisorii si cu doi paznici, care aflasera de la un informator ca se tineau slujbe in acea celula, au intrat peste ei si au inceput sa-i bata cu bastoanele.
Directorul l-a lovit pe episcopul Ioan asa de tare in cap, ca acesta si-a pierdut cunostinta si au trebuit sa-l duca la infirmerie.
Cand omul s-a intors inapoi, dupa cateva zile, a auzit cele intamplate si s-a dus degraba la infirmerie sa-l vada pe episcop.
Dar episcopul nu mai era acolo si cineva ii spuse ca poate a murit si l-au ingropat pe ascuns.
Vasile, ca asa il chema pe sarmanul om, a dat fuga la cimitirul inchisorii, dar acolo nu era nici un mormant nou si n-a gasit nimic.
S-a intors la infirmerie si l-a intrebat pe infirmier unde este episcopul. Infirmierul i-a raspuns ca habar n-are si i-a spus sa nu mai intrebe de episcop, daca nu vrea sa dea de bucluc.
Vasile l-a apucat de gat pe infirmier si i-a pus bastonul in coaste spunandu-i ca il omoara pe loc daca nu-i spune ce s-a intamplat. Infirmierul, speriat, i-a spus ca el nu stie nimic, desi era de garda in noaptea aceia. Dar cand a descuiat dimineata usa infirmeriei, nu l-a mai gasit pe detinut in pat, doar a gasit haina lui de puscarias lasata pe pat.
L-au cautat cu garzile cu totii, dar nu l-au gasit.
Directorul s-a infuriat tare, a inceput sa-i injure pe gardieni si pe infirmier si i-a amenintat ca o sa-i bage in tribunal pe toti, daca nu-l gasesc pe detinut, asa ca ei au inceput sa caute din nou dar tot nu l-au gasit.

Vasile a banuit ca infirmierul o fi dormit in timpul noptii si garzile l-or fi scos pe episcop din infirmerie si l-or fi dus altundeva, si nu vroiau sa spuna, asa ca s-a hotarat sa se duca la director.
A dat buzna in biroul directorului, care vorbea cu cineva la telefon si parea foarte agitat.
- Iesi afara taranoiule, a strigat el la Vasile si a continuat sa vorbeasca la telefon.
Vasile a inchis usa in urma sa, s-a apropiat de birou si cu o mana a inchis telefonul directorului, iar cu cealalta l-a apucat de gat si l-a izbit de perete.
- Sa-mi spui in clipa asta, ce-ai facut cu el, ca altfel te omor, i-a zis Vasile.
- N-am facut nimic, zise speriat directorul, nu stiu unde e. O fi fugit...
- Cum sa fuga, cand il batusesi cu bastonul in cap si era aproape mort? a racnit Vasile.
- Nu stiu, nu stiu, nu stiu, a repetat directorul, sufocandu-se ca mana lui Vasile il strangea de beregata.
In cele din urma, Vasile ii dadu drumul din stransoare si ii spuse ca o sa-l gaseasca el pe episcop, iar daca a murit, o sa-l omoare cu mana lui pe director.
Se intoarse si dadu sa iasa din birou, cand canalia scoase dintr-un sertar pistolul si il impusca pe Vasile in spate. Se vede insa ca glontul nu-i atinse nici un organ vital, ca doar se gasea acolo de fata cu mine, la numai cateva zile de la intamplare.
Vasile se prefacu ca se prabuseste pe biroul directorului, iar cand acesta dadu sa fuga pe langa el si sa iasa din camera, il apuca de mana si ii smulse pistolul. Apoi incepu sa-l loveasca cu bastonul in cap, asa cum auzise ca facuse si el episcopului Ioan.
Il lasa pe pacatos intr-o balta de sange si fugi din puscarie pe o bicicleta, luind cu el doar o desaga in care pusese patura si haina episcopului care ramasese la infirmerie.
Pe drum se opri, isi sfasie parte din camasa si-si facu din ea bandaje si-si lega rana, care dupa cum zicea el, nu singera prea tare.
Ajunse intr-o halta de cale ferata si se urca intr-un vagon de marfa si se ascunse acolo. Peste o vreme, trenul porni si merse toata noaptea.
Dis de dimineata, cand trenul opri in alta halta, undeva in dealurile Prahovei, Vasile se dadu jos din vagon si se indrepta catre un sat pe care il vazu in departare.
Vazu intr-o curte, niste haine puse la uscat pe o franghie, le lua si pleca mai departe, urcand mai sus pe dealuri. Acolo, oamenii isi tineau vacile departe de sat, in niste grajduri micute; veneau dimineata de le scoteau afara ca sa pasca, iar seara se intorceau la ele, ca sa le mulga si le inchideau la loc in grajduri.
Vasile se ascunse in podul unuia dintre grajduri si se culca in fan, invelindu-se cu patura episcopului si se hrani doar cu lapte de vaca.
In prima noapte ii fu tare rau si crezu ca o sa moara acolo, dar a doua zi se simti ceva mai bine, asa ca se gandi sa se mai odihneasca o noapte si apoi sa porneasca din nou ca sa ajunga intr-un sat unde avea ceva rude si sa se ascunda la ei.
Noaptea insa, i se arata in vis episcopul, ii puse mana pe frunte si ii spuse ca il asteapta la un schit in munti, si ii spuse sa mearga spre nord pana da de o carare care il va duce la schit.
Omul se trezi indata dupa acel vis, care i se paruse atat de real, ca inca simtea mana episcopului pe frunte sa si se hotara sa plece de indat ce se vor ivi zorile.
Porni la drum, sprijinindu-se intr-un toiag facut dintr-o creanga de brad, iar la un moment dat dadu de o poteca de munte si vazu un indicator pe care scria "Spre Schit prin Strunga Oilor 8 ½ ore".
Vasile se inchina si multumi lui Dumnezeu pentru semn si o porni la drum.
Urcusul era insa greu si rana il durea din ce in ce mai tare. Reusi sa ajunga in Strunga abia spre seara, desi pentru un om zdravan, era drum de numai cinci ore.
De sus din strunga incepea coborasul, care se gandi el ca o sa fie mai usor, asa ca zarind o coliba parasita, a unor ciobani, se duse si se culca in ea. Pe drum gasise langa un foc de tabara stins, doua cutii de conserve goale, pe care si le facu gamele, intr-una cara apa iar in cealalta aduna fructe de padure.
Bau putina apa care ii mai ramasese si apoi adormi.
Se scula de dimineata, de durerea ranii si o porni din nou la drum. De acolo de sus, de la iesirea din strunga, vazu in vale schitul nostru, asa ca se opri iar sa se inchine si sa-i multumeasca lui Dumnezeu si porni iar la drum.
Ajunse la intrarea schitului, amarat si obosit, asa cum il intalnisem eu si uite acum, statea intins in patul din chilie, povestindu-mi mie toata istoria.

Cand a terminat de povestit, nici n-am stiut ce sa-i spun. Apoi m-am gandit ca intr-adevar i s-a aratat un semn de la Dumnezeu, si cine stie ce minune o sa se intample si poate ca il aduce Dumnezeu pe episcop la noi si i-am spus si lui ceea ce gandeam.
Fata i se lumina putin si imi zise:
- Sa dea Dumnezeu sa ai dreptate frate. Dar nu stiu daca mi-a mai ramas prea mult timp ca sa astept...

I-am spus ca o sa-l aduc pe fratele Simeon, care se pricepe la leacuri de boala ca sa se uite la rana lui, iar omul a incuviintat dand din cap, fara sa zica nimic.
L-am adus pe fratele Simeon si m-am dus apoi sa-mi vad de treburile pe care le lasasem balta, ca era tarziu si vecernia urma sa inceapa curand.

Cand a inceput vecernia, a aparut si Vasile in biserica si se aseza in genunchi intr-un colt.
Statea cu ochii inchisi si asculta, sau poate ca se ruga.

La un moment dat, cand citeam unul din psalmi, l-am auzit pe Vasile icnind si strigand: "Doamne Sfant este Numele Tau". Statea cu ochii pironiti pe Iconostas, lacrimi ii curgeau pe obraz, iar fata ii era toata un zambet si isi facea cruci mari si se apleca cu capul pana la pamant si apoi iarasi isi pironea ochii pe Iconostas, n-as putea spune unde anume si se inchina facand cruci mari.
Ne-am uita cu totii la el, dar nimeni nu a zis nimic.
Dupa slujba l-am ajutat sa mearga inapoi in chilie, iar fratele Simeon a venit sa ii curete rana si sa ii schimbe bandajele.

Vasile statea intins in pat, nu se vaita, nu gemea, ci statea linistit si zambea.
Ma apuca de maneca si ma intreba in soapta:
- Frate, spune-mi si mie te rog, care este hramul bisericii voastre?
- Pai, sunt Sfintii trei Ierarhi: Vasile, Ioan si Grigorie.
- Ai vazut...ca asa a fost cum mi-a spus...m-a asteptat aici la voi...multumesc fratilor...acuma stiu. Doamne miluieste-ma pe mine pacatosul...

Fratele Simeon se uita spre mine, si-mi facu semn sa plec, pentru ca omul delira.
M-am indreptat spre usa, dar cand sa ies omul zise cu glas stins:
- Fratilor, va rog ceva, din toata inima. Daca il intalniti vreodata pe parintele Alexandru, sa-i spuneti ca imi pare rau ca l-am lovit, dar eram furios ca nu l-a aparat pe episcop... nu stiam ca il batusera si pe el si nu se putea misca...
Sa-i dati lui haina si patura asta care sunt amandoua ale episcopului Ioan... Asa va rog...
- Bine frate, asa o sa facem, zisei si iesii din chilie, lasandu-l cu fratele Simeon.

Peste noapte, Vasile isi dadu duhul si il inmormantaram a treia zi in cimitirul schitului. Pe cruce am cioplit eu numele: Vasile si anul in care murise 1953. Nu i-am aflat nici anul nasterii nici numele de familie, dar ce mai conteaza, stiam de fapt povestea vietii lui, pe care mi-o spusese el insusi, inainte de a muri.

Peste un an, eu m-am mutat la manastire in Moldova, haina si patura episcopului au ramas acolo la schitul din munti, in grija calugarilor si nu stiu ce s-a mai intamplat cu ele.

Frate, asta este tot ce stiu si nu-mi dau seama daca iti va fi de folos in cautarile tale, dar mie pot sa-ti spun ca mi-au fost de folos: am vazut un om intors la Dumnezeu, si care a murit fericit si impacat.

Dumnezeu sa ne ierte si sa ne ajute si noua!

 

Ieromonahul Gavril