www.liviuoltean.com

LIVIU OLTEAN

BISERICA PIERDUTǍ

© Liviu Oltean

Ianuarie, 2010

Redactare: Eastpoint Books

Personajele, localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane sau situaţii reale este întâmplătoare.

Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor internaţio-nale. Această carte sau părţi ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.

Capitolul 16

Starea sănătăţii i se înrăutăţise simţitor după ce se întorsese de la San Francisco, ceea ce pentru Titus nu reprezenta o tragedie, ci mai curând apropierea de un stadiu pe care îl discutase cu doctorul său mai de mult. Avea şaptezeci şi opt de ani, iar boala începuse în urmă cu nouă ani şi avusese între timp două operaţii. După a doua operaţie, doctorii îi dăduseră cel mult doi ani de viaţă, dar uite că între timp trecuseră cinci şi Titus considera asta ca fiind un succes. Între timp avusese grijă să îşi pună toate lucrurile în ordine, adică testamentul şi diverse acte legale. Excursia la fiicele sale fusese binevenită şi îi dăduse ocazia să discute cu ele o sumedenie de lucruri, despre care îşi dorea de mult să vorbească cu ele, lăsând însă deoparte ultimele rezultate medicale, fiindcă nu vroia ca ele să îşi facă mai multe griji decât ar fi trebuit.

De fapt, nu avea de ce se plânge, fiindcă fizic nici nu se simţea mai rău decât înainte, cu excepţia picioarelor care îl ascultau din ce în ce mai puţin şi din această cauză trebuise să renunţe la baston şi să folosească un cadru de aluminiu.

În dimineaţa aceea îşi propusese să meargă la biserică, deşi era zi de lucru şi nu era nici o sărbătoare, dar biserica era deschisă oricum.

Îşi făcu un duş şi se bărbieri, după care bău o ceaşcă de cafea la fel de tare cum se obişnuise să bea în ultimii cincizeci de ani, apoi se apropie de telefon şi chemă un taxi.

***

Maşina oprise la câţiva paşi de intrarea în clădirea socială. Titus deschise portiera singur şi aşeză nu fără greutate cadrul de aluminiu pe asfalt. Şoferul se dădu jos şi veni pe partea cealaltă a maşinii ca să îl ajute să coboare.

- N-ar trebui să chemaţi pe cineva să vă ajute să intraţi în clădire? îl întrebă el privind spre treptele din faţa intrării.

- Nu, atâta lucru pot să fac şi singur, zise Titus zâmbind şi îi întinse şoferului o bancnotă verde, spunându-i să păstreze restul.

Acesta îi mulţumi, după care se urcă în maşină şi plecă. Bătrânul privi pentru o vreme la cele cinci trepte, ca şi cum şi-ar fi întocmit un plan de luptă, după care porni încet înainte. Urcă scările cu bine, împinse uşa de sticlă cu umărul şi în cele din urmă se strecură în holul puternic luminat. Venise suficient de devreme pentru a evita să întâlnească persoane cunoscute, deşi bănuia că în afară de administrator, se mai aflau cel puţin două-trei persoane în clădire la acea oră, dar şansele de a da ochi cu cineva erau destul de mici. Traversă holul în mai puţin de un minut, ceea ce reprezenta o performanţă la greutatea cu care începuse să se deplaseze în ultima vreme, după care ajunse la scările ce duceau la subsol. Acum urma încercarea cea mai grea, mai ales că lumina era stinsă în acea parte a clădirii şi Titus se hotărâ să nu meargă până la întrerupător, pe de o parte pentru a câştiga timp şi pe de alta, ca să nu atragă atenţia. Reuşi însă să coboare cele douăsprezece trepte, sprijinindu-se cu o mână de balustradă, iar cu cealaltă trăgând după el cadrul de aluminiu, care în această situaţie îi era mai mult o povară decât un ajutor, dar care o dată ajuns la baza scării deveni din nou foarte util. După încă trei minute, care i se părură o veşnicie, se afla la capătul culoarului, în faţa uşii aceleia pe care se afla o plăcuţă gravata cu trei litere: MEN. Stătu în faţa uşii câteva secunde ţinându-şi capul în piept şi murmurând ceva, după care împinse uşa încet, intră în încăpere şi aprinse lumina.

- Doamne ajută, spuse el cu bucurie, observând uşa îngustă, pe care cineva o lăsase întredeschisă.

Împinse uşa cu umărul şi o deschise larg, fără să stea prea mult pe gânduri şi porni încet pe culoarul îngust şi slab luminat. La câţiva metri în faţa sa, desluşi o siluetă şi bănuind că este acelaşi gardian pe care îl întâlnise data trecută, se îndreptă hotărât spre el.

- Bună ziua domnule, spuse Titus când se apropie la vreo patru paşi de el.

Bărbatul nu-i răspunse, ci se mulţumi să-l măsoare cu privirea din cap până în picioare.

- Pot să merg mai departe? întrebă Titus.

- Poţi, îi răspunse bărbatul. Numai că nu ai nevoie de obiectul acesta, continuă el şi îi luă cadrul, pe care îl duse înapoi la uşa pe care intrase Titus, iar după ce îl puse afară, închise cu grijă uşa şi se întoarse la el.

Titus rămăsese sprijinit cu spatele de peretele cu tencuiala coşcovită şi aştepta acum să vadă ce îi va spune gardianul. Era o tăcere deplină şi paşii gardianului care se îndrepta acum spre el nu făceau niciun zgomot.

- Ştiu acum cine eşti, spuse Titus cu un uşor suspin, când gardianul se opri la doi paşi de el.

- Era şi momentul să îţi dai seama, spuse acesta ridicându-şi cu o mână cascheta de pe cap şi lăsând părul lung şi inelat să îi cadă pe umeri.

- Îţi mulţumesc pentru tot, spuse Titus. Toţi aceşti ani...

- Mergi acum în culoarul principal, îl întrerupse bărbatul.

Titus porni încet, sprijinindu-se cu o mână de perete, dar îşi dădu seama într-o secundă că putea merge foarte bine, fără să simtă absolut nicio durere. Luă mâna de pe perete şi făcu câţiva paşi mai rapizi, asemenea unui om tânăr, după care ajunse în mijlocul culoarului principal şi se opri pentru o clipă. Într-o fracţiune de secundă realiză că avea cătuşe la mâini.

- Mişcă-te deţinut, auzi el o voce în spatele său şi cineva îl îmbrânci. Ia pas alergător şi opreşte-te în faţa celulei, ai auzit măi?

Titus execută comanda şi porni alergând pe culoar, până în faţa uşii zăbrelite şi se opri acolo. Soldatul se apropie de el, îi scoase cătuşele, descuie uşa şi îl împinse în celulă.

- Ce-i cu tine, măi băiete? îl întâmpină Petrescu, privind la el. Eşti plin de sânge pe faţă...

- Sunt bine, îi răspunse Titus, ştergându-se cu mâneca hainei pe obraz.

Sângele i se coagulase pe faţă, aşa că îşi puse salivă pe degete şi începu să-şi frece obrazul.

- Te-au aranjat bine ăştia, spuse Tănăsescu, ridicându-se încet de pe pat şi apropiindu-se de el.

- Nu ăştia... ci ăsta, zise Titus ştergându-se în continuare pe faţă. Comandantul ăsta nou e un animal, adăugă el.

- Comandantul te-a bătut? se miră Tănăsescu.

- Da, chiar comandantul, dar sunt bine... Dumnezeu să-l odihnească pe unchiu’ Relu.

- Unchiu’ Relu? se miră Tănăsescu.

- Unchiu-meu se pricepea la jiu-jitsu şi alte lupte de genul ăsta. El m-a învăţat când eram mic cum să mă apăr chiar şi cu mâinile legate, cum îţi încordezi muşchii, cum roteşti corpul, chestii dintr-astea... care uite că acum îmi prind bine. Cine ar fi crezut?

- Dar ce vrea comandantul de la tine, măi omule?... te-a forţat să semnezi ceva? insistă Tănăsescu.

- Să semnez, să torn pe unul, pe altul... ştii şi tu cum merg lucrurile când te interoghează.

Titus se întoarse şi merse spre fereastră, iar Petrescu se apropie de el. Era mai palid la faţă ca de obicei şi părea foarte nervos.

- Cred că nu mai pot să rabd mult, Lizianule, îi spuse acesta încet. Dacă ne-ar scoate ăştia la lucru, ar fi ceva. Trebuie să existe o posibilitate să scăpăm...

- Or să ne scoată la lucru, cu siguranţă, îi răspunse Titus. Numai că nu aici... am văzut de la fereastra comandantului autobuzul de Periprava. Acolo or să ne scoată la muncă, numai că de acolo nu prea scapă nimeni, după câte am auzit. Doar ăia care pleacă între patru scânduri.

- Trebuie, trebuie să existe o posibilitate, zise Petrescu agitat.

Titus nu mai spuse nimic şi se întoarse cu faţa spre fereastra cu zăbrele. Nu putea vedea mare lucru pe acea ferestruică, dar măcar putea vedea cerul, iar cerul era înnorat, cenuşiu şi mohorât. Popa Vasile se apucă să cânte un psalm, iar Lazăr şi Duţescu i se alăturară şi ei.

„Pe cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta,

Pe cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări...”

- Alo, ce faceţi bă aici, guguştiucilor? se auzi dintr-o dată vocea lui Gonţea, iar cei trei se opriră din cântat.

Stătea de cealaltă parte a gratiilor şi rânjea la ei, ţinând în mână un pachet de ţigări.

- Joacă cineva, măi? Io-te am aicea un pachet de Mărăşeşti... cele mai fine ţigări de pe piaţă, clasa-ntâia, marca urs. Care joci, mă?

- Eu joc, spuse Lizianu dintr-o dată.

- Tu măi, tolomacule? Păi tu nici nu fumezi...

- Cine ţi-a zis ţie că nu fumez? Hai că joc, vino-ncoace.

- Bine, zise Gonţea rânjind, vin acuşica.

Se uită în stânga şi în dreapta pe coridor, să vadă dacă nu era vreun gardian pe aproape, după care scoase din buzunar un fel de şperaclu şi descuie uşa, intră repede şi o încuie la loc.

- Uite care sunt regulile, spuse Gonţea proptindu-se în mijlocul celulei. Să asculte toţi, ca să nu zici pe urmă că n-ai ştiut.

- Ştiu regulile, zise Titus. Hai să-i dăm drumul mai bine.

- Ba nu mă, ascultă aici că nu vreau pe urmă să zici că ai crezut că n-ai ştiut. Ascultă aici regulile, spuse el şi scoase din buzunar un pistol, după care trase încărcătorul afară şi îl puse în buzunar, armă pistolul şi apăsă o dată pe trăgaci ca să se convingă că nu rămăsese vreun cartuş pe ţeavă. Cum spuneam, continuă el, stăm la trei metri unul de altul, iar tu ţii pistolul aici la brâu. Unul din voi numără până la trei, după care tu tragi pistolul, îl armezi şi percutezi ţintind spre mine, nu spre tavan sau ştiu eu unde... ci spre mine, s-a înţeles? Dacă nu e îndreptat spre mine când ai tras, ai pierdut. În timpul ăsta, când am auzit trei, eu am voie să mă mişc şi vin spre tine să îţi iau pistolul. Dacă tu câştigi, pachetul de ţigări e al tău, iar dacă eu câştig, îţi trag un pumn în moacă, s-a înţeles? zise el rânjind.

- S-a înţeles, zise Lizianu.

- Bine, atunci ia pistolul, iar tu Petrescule să numeri până la trei, dar încet... nu te grăbeşti, laşi o secundă între fiecare număr.

- Bine, încuviinţă Petrescu şi făcu doi paşi înapoi.

Titus îşi ridică haina şi îşi îndesă pistolul cu ţeava între pantaloni şi piele, lăsând doar mânerul afară. Se dădură amândoi un pic în spate, aşa ca să fie cam la trei metri metri unul de altul, după cum ceruse Gonţea şi rămaseră aşa încremeniţi privind unul la altul.

- Încep să număr? întrebă Petrescu.

- Începe boule, spuse Gonţea fără să se uite spre el.

- Unu... doi... trei, numără acesta având grijă să lase cam o secundă intre cuvinte.

În acelaşi moment, Titus trase rapid pistolul şi îl armă trăgând cu mâna stângă închizătorul spre spate. Gonţea însă se apropiase de el şi cu piciorul drept îl lovi scurt în stomac, apoi cu o mişcare rapidă pe care o repetase probabil de mii de ori, îi prinse cu mâna dreaptă antebraţul, iar cu stânga îi apucă ţeava pistolului, făcând astfel o pârghie. Titus îşi simţi mâna ca prinsă într-o menghină şi degetele i se descleştară de pe patul pistolului, care ajunse acum în mâna stângă a lui Gonţea. Rămaseră aşa faţă în faţă, gâfâind, pentru câtea secunde.

- Ai pierdut, zise Gonţea rânjind şi îl lovi dintr-o dată cu pumnul drept în faţă.

Titus îşi duse mâna la gură, încercând să oprească sângele care i se scurgea din buza crăpată, pe haine şi pe podea, în timp ce Gonţea se învârtea ca un cocoş prin celulă, hlizindu-se la ceilalţi.

- Aţi văzut mă? ăsta era cât pe ce să câştige, nu-i mare lucru, vrea cineva să mai încerce?

Nimeni nu răspunse. Tăceau toţi mirându-se ce îl apucase pe Lizianu să accepte jocul ăsta stupid al lui Gonţea.

- Mai încerc eu o dată, spuse Titus spre uimirea tuturor, inclusiv a lui Gonţea.

- Ia te uită bă, cine e curajos aici, zise acesta. Da’ ce te-a apucat azi? Nu ţi-a ajuns că te-a bumbăcit comandantul şi ţi-am tras şi eu una la moacă?

- Am chef să fumez o ţigară, zise Titus. Hai să mai jucăm o dată.

- Termină, omule, îi spuse părintele Vasile. Ce te-a apucat?

- Ce te bagi, popo? se răsti Gonţea. Dacă omu’ vrea să mai încerce o dată, asta-i treaba lui, nu trebuie să-i dai tu voie.

- Dă-mi pistolul, spuse Titus. Mai jucăm o dată.

Gonţea îi întinse pistolul, iar Titus îl puse din nou la brâu. Îşi reluară poziţiile fiecare iar Petrescu se retrase de lângă ei şi începu să numere. Când se auzi cuvântul „trei”, Titus trase pistolul şi sări un pas înapoi. Piciorul lui Gonţea lovi în gol şi acesta încercă să-l lovească din nou, însă Titus se aplecă lateral, în acelaşi timp armând pistolul, iar pumnul lui Gonţea îi şterse doar urechea. Clic făcu sec pistolul, cu ţeava îndreptată spre tâmpla lui Gonţea, care rămăsese înmărmurit cu braţul drept întins înainte.

- Am câştigat ţigările, zise vesel Titus, jucându-se cu pistolul pe care îl ţinea de ţeavă.

- Ai câştigat pe dracu’, zise Gonţea nervos. Ai trişat, că ai sărit înapoi, n-aveai voie să faci asta.

- Cum n-avea voie? întrebă Petrescu, în timp ce ceilalţi săriră între cei doi.

- N-ai spus că nu are voie să se dea înapoi, sări şi Lazăr. Nu ne-ai explicat tu la toţi regulile? N-ai zis aşa ceva.

- Dă mă pistolul înapoi, strigă Gonţea supărat.

- Dă-mi ţigările mai întâi, zise Titus.

Gonţea ar fi sărit la gâtul lui Titus, dar deţinuţii îl împingeau înapoi, aşa că se hotărâ să îi dea totuşi ţigările, băgă mâna în buzunar şi scoase pachetul. Ceilalţi se dădură înapoi iar Gonţea se apropie de Titus.

- Ia-le băi, da’ să ştii că ai trişat, zise el şi îi întinse pachetul de ţigări.

Titus întinse mâna stângă, dar în loc să ia pachetul îl apucă de antebraţ pe Gonţea şi îl trase rapid într-o parte, iar cu mâna dreaptă îl lovi fulgerător cu patul pistolului în tâmplă, iar acesta căzu în genunchi pe podea, după care se prăbuşi ameţit în patru labe.

- Ce-ţi veni, bă? gemu el, dar Titus îl mai lovi o dată după ceafă şi Gonţea rămase lat pe podea.

Titus puse pistolul în buzunar şi trase trupul nemişcat până în colţul celulei.

- Dă-mi o mână de ajutor, îi spuse el lui Petrescu, care îl privea împietrit asemenea celorlalţi deţinuţi.

Îl trântiră pe Gonţea pe un pat, îi scoaseră tunica şi apoi cămaşa pe care apoi o rupseră în fâşii, cu care îi legară acestuia mâinile şi picioarele. Îi puseră un căluş în gură, făcut tot din cămaşa lui, după care aruncară o pătură peste el. Titus se întoarse apoi spre ceilalţi şi spuse:

- De aici încolo nu mai este cale de întoarcere, cel puţin pentru mine...

- Ce vrei să spui? întrebă Lazăr.

- Vreau să spun că azi fugim de aici, adică numai cine vrea...

- Ai înnebunit? zise Petrescu.

- De ce să înnebunesc? Cu câteva minute mai înainte parcă spuneai că vrei să fugi.

Nimeni nu îi răspunse însă şi se lăsă o linişte grea.

- Eu vin, spuse Tănăsescu, care era încă beteag după bătaia pe care o luase cu câteva săptămâni în urmă.

Se făcu linişte din nou. Toţi se gândeau la ce ar fi trebuit să facă în asemenea situaţie, dar nu puteau lua o hotărâre.

- Vin şi eu cu tine, zise Lazăr într-un final. Nu ştiu ce plan ai, dar vin. Nu mai am nimic de pierdut oricum.

- Vin şi eu, spuse Petrescu. N-am crezut că eşti atât de nebun Liziene, dar în fond trăim într-o lume nebună şi probabil că singura şansă în astfel de condiţii este să fii nebun.

***

După ce le povesti pe scurt ce plan avea, acceptară cu toţii să îl urmeze, însă după luarea acestei hotărâri deveniră şi mai nervoşi. Nu mai vorbeau între ei, dar se învârteau acum în toate direcţiile, prin celula neîncăpătoare, mâinile le tremurau şi sudori reci curgeau pe ei.

Lizianu se aşezase pe patul în care zăcea Gonţea, ca să îl supravegheze, însă acesta era încă scufundat în altă lume.

- De ce nu ne cânţi un psalm părinte? întrebă Lizianu gândindu-se că poate asta i-ar ajuta pe tovarăşii săi să se mai calmeze.

- Ce psalm frate? îl întrebă preotul Vasile pe un glas nesigur.

- Cântă psalmul acela cu „Tu îmi înveţi mâinile la luptă”.

- Vrei să cânt „iubi-te-voi Doamne”?

- Nu domnule... este un psalm care spune cum că Domnul mă întăreşte în luptă şi îi supune pe vrăjmaşii mei, sau ceva asemănător, spuse Lizianu care se gândea de fapt la ce avea să urmeze.

- Păi ăsta este, măi omule... e psalmul şaptesprezece.

- Cântă psalmul şapteşpe atunci, zise şi Petrescu.

Popa Vasile îşi drese vocea şi începu să cânte încet:

„Iubi-Te-voi, Doamne, vârtutea mea. Domnul este întărirea mea şi scăparea mea şi izbăvitorul meu
Dumnezeul meu, ajutorul meu, şi voi nădăjdui spre Dânsul;
Apărătorul meu şi puterea mântuirii mele, şi sprijinitorul meu.
Lăudând voi chema pe Domnul şi de vrăjmaşii mei mă voi izbăvi...”

Lizianu tot nu era convins că acela era psalmul la care se gândise el, dar asta tot nu avea importanţă acum. Important era să fie toţi calmi şi să iasă lucrurile aşa cum plănuise.

În timpul acesta părintele cânta mai departe:

„Izbăveşte-mă de vrăjmaşii mei cei tari şi de cei ce mă urăsc pe mine,

că s-au întărit mai mult decât mine.
Întâmpinatu-m-au ei în ziua necazului meu,

dar Domnul a fost întărirea mea.
Şi m-a scos la loc larg, m-a izbăvit, că m-a voit”

„Parcă ăsta este totuşi psalmul” îşi zise Lizianu şi se ridică să mai discute cu Petrescu câteva detalii.

„Cel ce întăresti mâinile mele în vreme de război

şi ai pus arc de aramă în braţele mele.
Şi mi-ai dat mie scutul mântuirii mele

şi dreapta Ta m-a sprijinit” cântă popa.

- Totuşi nu e ăsta psalmul, îi spuse el lui Petrescu, ca şi cum asta era singura grijă pe care o avea în acel moment.

- Toată lumea drepţi, se auzi un strigăt din afara celulei.

Gardianul care strigase spre ei descuie apoi uşa şi intră urmat de un locotenent şi de un soldat cu o armă automată pe care o ţinea la piept. Soldatul nu intră de tot în celulă, ci rămase proptit în pragul uşii, în timp ce deţinuţii se aliniară la perete, în celălalt capăt al încăperii.

- Ascultaţi comanda la mine, strigă gardianul, apoi continuă pe un ton răspicat. Unii dintre voi pleacă azi în excursie, râse el. Veţi fi mutaţi la alt penitenciar adică. Când vă auziţi numele strigat, veniţi la mine ca să vă pun cătuşele, după care ieşiţi pe culoar şi vă aliniaţi. A înţeles toată lumea?

- Înţeles, răspunseră deţinuţii.

- Lizianu Titus, strigă locotenentul, citind de pe lista pe care o ţinea în mână.

„Doamne ajută” murmură Titus şi înaintă spre gardian, ţinând mâinile la spate.

- Întinde mâinile ca să îţi pun cătuşele, n-ai auzit ce..., începu gardianul supărat, dar nu apucă să termine fraza.

Titus sări în faţa soldatului, îi puse rapid pistolul în dreptul gurii, iar cu mâna stângă îi smulse arma de la piept, pe care acesta, luat prin surprindere, o lăsă fără să se poată împotrivi. Titus aruncă arma spre Petrescu, care era deja în spatele lui, trase pe soldat în celulă şi îndreptând pistolul spre locotenent spuse repede:

- Ţineţi mâinile sus. Aşa... dacă vreţi să trăiţi, faceţi exact ce vă spun, altfel vă omor pe toţi trei. S-a înţeles?

Expresia feţei sale era cât se poate de hotărâtă, aşa încât niciunul din cei trei nu îndrăzni să reacţioneze în vreun fel, fiindcă le era clar că se aflau în faţa unui om care i-ar împuşca pe loc fără să clipească.

Lizianu le comandă să stea cu faţa spre perete, după care extrase pistoalele locotenentului şi al gardianului din tocurile pe care aceştia le purtau la şold. Pe soldat şi pe gardian îi împinse spre patul lui Gonţea şi le comandă să se dezbrace rapid.

Petrescu se îmbrăcă apoi în uniforma soldatului, iar ceilalţi sfâşiară hainele gardianului şi îi legară pe cei doi cu mâinile la spate, le legară şi picioarele, după care îi întinseră pe burtă în mijlocul celulei, le puseră căluşuri în gură şi îi legară la ochi.

- Staţi aşa cuminţi, fără să vă zbateţi, dacă nu vreţi să muriţi le spuse Lizianu la urechi, după care se întoarse spre locotenent pe care îl păzea Petrescu.

- Câţi soldaţi ai afară la autobuz? îl întrebă Titus.

- Patru, răspunse locotenentul şovăind.

- Minţi, îi spuse scurt Titus. Câţi copii ai acasă?

- Doi, domnule, răspunse acesta speriat.

- Dacă vrei să-ţi vezi copiii din nou, faci exact ce îţi spun eu, altfel îţi trag un glonţ în cap.

- Am înţeles, domnule.

- Câţi soldaţi ai la autobuz?

- Doi, domnule. Un soldat cu un PPS şi şoferul.

- Şoferul are armă?

- Da, domnule... are un pistol.

- Ascultă aici, ce ai de făcut. Coborâm cu toţii la autobuz în şir indian, cu tine în frunte, iar Petrescu care este îmbrăcat în uniformă de soldat ultimul. Primul lucru pe care îl faci este să comanzi şoferului să treacă la volan, iar soldatului să se urce imediat după el pe uşa din faţă şi să stea pe bancheta din spatele şoferului, apoi urci dumneata. Eu voi fi tot timpul în spatele tău, aşa că dacă faci o mişcare greşită sau spui ce nu trebuie, îţi zbor creierii. Înţeles?

- Am înţeles, domnule, spuse locotenentul.

- Petrescu, tu urci ultimul prin uşa din spate şi stai tot timpul în aşa fel încât soldatul din faţă să nu îţi vadă figura. Toată lumea va avea cătuşe la mâini, inclusiv eu, numai că ale mele vor fi descuiate.

Se întoarse apoi spre locotenent şi îi spuse.

- Trebuie să faci tot ce e posibil ca să ieşim cât mai repede pe poartă. Dacă vezi pe cei de la corpul de pază că se lălăie, le spui că te grăbeşti. Ai înţeles?

- Înţeles, domnule... dar îmi daţi cuvântul?

- Îţi dau cuvântul meu că dacă faci exact cum ţi-am spus, nu se atinge nimeni de tine... dar îţi jur că dacă încerci altceva te împuşc în cap. Toată lumea e gata? întrebă el şi ceilalţi încuviinţară.

***

Motorul autobuzului se învârtea uniform, de parcă fusese reglat de curând. Stăteau cu toţii aşezaţi pe banchete, aşa cum ceruse Lizianu. El şi cu Lazăr se aflau pe a doua banchetă din faţă, chiar în spatele locotenentului, privind la cei trei soldaţi de la corpul de gardă, care tot discutau ceva între ei.

- Spune-le să se mişte mai repede, şopti Titus spre locotenent.

Acesta trase geamul glisant şi strigă spre cei trei:

- Deschideţi măi o dată poarta, că şi-aşa e târziu!

- Păi nu vine şi tov Toader? întrebă unul din ei, referindu-se la gardianul care acum zăcea legat pe podeaua celulei.

- Care Toader, măi? Nu v-a zis el că l-a chemat comandantul şi că se duce direct la el după ce termină treaba cu noi?

- Nu ne-a zis tov locotenent.

- Cum măi, că doar l-am auzit eu când v-a zis?

- Nu ne-a zis nouă, că noi de-abia am intrat în post... poate celuilalt schimb.

- Şi ceilalţi nu v-au zis şi vouă?

- Nu ne-au zis, tov locotenent.

- Păi să-i ia dracu’ de tembeli... uite vă zic eu acuma, Toader e la tov comandant şi voi deschideţi odată poarta că şi-aşa e târziu.

Soldaţii deschiseră poarta, tot discutând între ei şi autobuzul se puse în mişcare.

- Mai repede, şopti Titus.

- Nea Gelule, strigă locotenentul spre subofiţerul care şedea la volan. Bagă gaz, că vreau să ajungem mai repede.

Şoferul se execută şi autobuzul luă viteză. Titus trăgea cu coada ochiului la soldatul ce şedea pe bancheta din spatele şoferului, cu faţa înspre spatele autobuzului. La un moment dat, acesta întoarse capul să privească spre geam. Într-o secundă sări lângă el şi îi puse ţeava pistolului în obraz iar soldatul îngheţă de spaimă. Lizianu îi luă PPS-ul din mână şi i-l dădu lui Petrea, care îl luă rapid deşi avea mâinile încătuşate.

Lazăr, care se afla în spatele locotenentului scosese pistolul pe care îl luase gardianului şi îl ţinea lipit de ceafa acestuia. Titus îi făcu un semn lui Lazăr, iar acesta îi şopti ceva la ureche locotenentului.

- Nea Gelule, ia opreşte matale niţel la păduricea de acolo, că am o nevoie scurtă.

Şoferul încetini şi opri chiar la intersecţia cu un drumeag de ţară, unde începea o pădure. Titus se ridică şi puse rapid pistolul la tâmpla plutonierului, în timp ce Petrescu veni din spatele autobuzului şi îl preluă pe primul soldat. Îi puseră apoi pe şofer şi pe soldat să stea pe aceeaşi banchetă cu locotenentul, înghesuiţi unul într-altul, iar Petrescu îndreptă automatul spre capetele lor.

Titus trecu la volan şi apucă schimbătorul de viteze. Un cârâit gros răsună din cutia de viteze.

- Dublu ambreiaj, dom’le strigă şoferul către el.

- Mulţumesc, îi răspunse Titus şi băgă în viteză, după care autobuzul porni pe drumeag la dreapta, în timp ce şoferul îşi muşca limba pentru prostia care tocmai îi ieşise din gură.

Opri autobuzul lângă un stejar care crescuse răzleţ, la vreo douăzeci de metri de pădure şi coborâră cu toţii, inclusiv cei trei pe care îi obligară să-şi ţină mâinile pe cap. Titus luă cheile locotenentului şi le desfăcu celorlaţi cătuşele, care începură să sară în sus de bucurie şi să chiuie. Îi lăsă câteva clipe să se bucure de moment, după care le aduse aminte că nu sunt încă în siguranţă şi că trebuie să ajungă cât mai repede cu putinţă în munţi.

După aceea, le ceru locotenentului şi celorlalţi doi să îşi scoată hainele de pe ei. Titus luă uniforma şoferului, Lazăr pe cea a locotenentului, iar Petrea pe a soldatului.

- Acum luaţi-vă de mâini, le spuse Titus celor trei şi faceţi un cerc în jurul copacului.

- Domnule, mi-aţi promis ceva, se rugă locotenentul.

- Am promis şi o să mă ţin de cuvânt, iar ăsta este ultimul lucru pe care vi-l cer.

Cei trei se executară, iar Titus le prinse mâinile între ei cu cătuşe, aşa fel încât cei trei formau un cerc închis în jurul copacului şi nu puteau pleca de acolo. Urcară cu toţii în autobuz, iar Petrescu strigă de pe scară spre cei trei:

- Dacă vă plictisiţi, jucaţi şi voi o horă până vin ăia să vă dezlege, râse el. Oricum, noi vă mulţumim pentru ajutor.

Petrescu închise uşa şi se aşezară cu toţii pe scaune, iar Titus porni autobuzul spre şoseaua principală.

- Iu-huuu, strigă el când intrară pe drumul asfaltat, lăsând să iasă prin acel strigăt toată presiunea care se adunase în ultima oră, apoi apăsă acceleratorul până la podea, în timp ce tovarăşii săi începură să cânte fericiţi.

În scurt timp se apropiară de primul sat şi toţi îşi reluară poziţiile tăcuţi, pentru a nu atrage atenţia nimănui.

Câteva ore mai târziu, începură să se vadă munţii. Titus mai conduse preţ de o jumătate de oră, după care viră la stânga pe un drum forestier. Drumul nu era asfaltat, dar era totuşi în stare bună şi şerpuia de o parte şi de alta a unui pârâu. La un moment dat, urcuşul deveni abrupt, aşa încât autobuzul nu mai făcea faţă decât în prima viteză. După vreo doi kilometri ajunseră la capătul drumului şi Titus opri autobuzul lângă o stivă de buşteni. Trase frâna de mână, opri motorul şi se şterse pe frunte. Era obosit.

- De aici în colo, o să o luăm pe jos, spuse el şi se întoarse spre cei din autobuz.

Spre surprinderea sa, erau cu toţii adunaţi în spatele lui. Stăteau în picioare şi îl priveau zâmbind.

- Mulţumim prietene, spuse Petrescu. Îţi mulţumim pentru tot ce ai făcut pentru noi.

Petrescu avea însă părul alb şi o mustaţă groasă albă care îi depăşea buza superioară. De fapt toţi erau acum bătrâni şi nu mai purtau hainele de puşcariaşi, ci erau îmbrăcaţi cu costume civile.

- Deci aşa, spuse Titus, parcă nevenindu-i să creadă. Asta era...

- O ieşire frumoasă, frate, spuse popa Vasile îmbrăcat în sutană şi cu o camilafcă pe cap. După sufletul tău, prietene. Faptele bune nu vor fi lepădate, nicicând. Tu ne-ai scos din puşcarie pe toţi, acum mai bine de cincizeci de ani şi fiecare din noi a învăţat ceva de la tine în acea zi.

- Să mergem acum, spuse Petrescu şi deschise uşa autobuzului.

Porniră cu toţii pe o potecă pietruită, care şerpuia prin pădurea de brazi, cu Petrescu în frunte şi cântând un cântec molcom, pe care Titus nu îl mai auzise vreodată.

La un moment dat ajunseră într-o poiană largă, pe care un pârâu o tăia în două. Poiana era înconjurată de pădure pe trei laturi, iar în faţa lor se ridica un vârf semeţ de granit. Merseră cu toţii înainte, pâna la o punte care traversa pârâul. Erau de fapt doi buşteni aşezaţi unul lângă celălalt, deasupra cărora cineva aşezase douăsprezece scânduri de-a curmezişul şi le fixase cu piroane de fier. Se opriră acolo şi îl îmbrăţişară pe Titus pe rând.

- De aici înainte mergi singur prietene, îi spuse popa Vasile.

Titus, trecu agale puntea şi o dată ajuns pe cealaltă parte observă în depărtare o stâncă mare, lângă care părea să fie o făptură. Când ajunse mai aproape, îşi dădu sema că era un bărbat înalt, purtând un cojoc de blană deasupra unei haine lungi de culoarea purpurei. Bărbatul avea un păr lung şi bogat ce se rostogolea în inele peste umeri şi peste cojoc. Titus mai merse puţin înainte, după care se opri la câţiva paşi în faţa bărbatului şi puse genunchiul stâng jos pe iarba verde.

- Ai ajuns Andrei, spuse bărbatul pe un glas domol.

Titus privi la peretele de granit din spatele bărbatului şi observă o cruce mare săpată în piatră.

- Am venit Valachiil, spuse el. Sunt gata.

- Atunci să mergem, spuse bărbatul şi porniră amândoi să urce pe muntele cel înalt.

Era un urcuş lin şi nespus de liniştit. O muzică, despre care n-ar fi putut să spună de unde venea exact, se auzea de jur-împrejur, dar suna cu siguranţă mai plăcut şi înălţător decât orice auzise vreodată.

- Sfârşit creştinesc, neînfruntat, în pace şi răspuns bun, spuse Titus. Abia acum înţeleg ce înseamnă acea rugăciune.

- Da, Andrei acum înţelegi şi vei înţelege şi multe altele, îi spuse Valachiil şi urcară mai departe.