www.liviuoltean.com

LIVIU OLTEAN

BISERICA PIERDUTǍ

© Liviu Oltean

Ianuarie, 2010

Redactare: Eastpoint Books

Copertã: Alina Oltean

Personajele, localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane sau situaţii reale este întâmplătoare.

Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor internaţio-nale. Această carte sau părţi ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.

Capitolul 15

- Ce doreşti Dudescule? întrebă colonelul Cernica, fără a-şi ridica privirea de pe documentul pe care tocmai îl citea.

- Aş vrea să-mi aprobaţi o zi de concediu, pentru sâmbăta viitoare, spuse Dudescu stând în picioare la mică distanţă de uşa capitonată a biroului şefului său.

- Se aprobă, spuse colonelul continuându-şi lectura.

- Ar mai fi ceva, tovarăşe colonel...

- Ce anume? întrebă Cernica, de data asta ridicându-şi privirea spre interlocutor.

- Trebuie să merg până la Buzău şi vroiam să vă rog să îmi aprobaţi să folosesc una din maşinile de serviciu.

Cernica scoase un registru cu coperţi groase dintr-un sertar, îl răsfoi pentru câteva secunde, după care scrise ceva cu stiloul său gros în caiet şi spuse:

- Poţi să iei Moskvitch-ul verde. Îl aduci înapoi la garaj luni dimineaţă.

- Vă mulţumesc, spuse Dudescu şi dădu să iasă din birou.

- Mergi la mânăstire să-ţi vezi fosta soţie? îl întrebă colonelul pe neaşteptate.

- Da, vreau să rezolv nişte probleme mai vechi, spuse Dudescu surprins că şeful lui ştia unde se afla Mirela.

- Mult succes, spuse Cernica, după care se afundă din nou în lectură.

- Să trăiţi, răspunse căpitanul şi părăsi încăperea.

***

Documentele primite de la Costea erau cu siguranţă cel mai util cadou pe care îl primise Florin în viaţa sa. Le citise cuvânt cu cuvânt, le aşezase în ordinea care avea cel mai mult sens pentru el, le analizase şi le re-analizase, scrisese sute de notiţe într-un carnet pe care îl purta întotdeauna cu el, iar în cele din urmă dactilografiase un întreg raport pentru cei de la procuratură.

Puse în portbagajul maşinii o valijoară mică, îşi pipăi buzunarul de la piept să se convingă că are la el carneţelul, după care se urcă la volan şi porni spre ieşirea din garaj. Un subofiţer îl opri să verifice actele maşinii, după care îl salută şi ridică bariera, iar Moskvitch-ul verde se avântă vitejeşte în stradă.

„Tot Pobeda mea era mai bună” îşi zise Dudescu cu oarecare melancolie, amintindu-şi de fosta sa maşină, pe care trebuise să o lase la Cluj.

Îşi propusese să ajungă la Buzău înainte să se însereze, de unde urma să intre pe un drum de ţară, de circa douăzeci de kilometri care ducea la mănăstire. Mirela se hotărâse să se retragă în acel loc, fiindcă făcea parte din protopopiatul tatălui ei şi era o mănăstire pe care o vizitase adesea copil fiind, cunoştea pe unele maici mai în vârstă, iar preotul Pruneanu, care slujea acolo fusese un apropiat al tatălui său. Din câte ştia Dudescu, Mirela nu se putea călugări, fiindcă era încă practic măritată şi trăia acolo ca simplă vieţuitoare, participând la viaţa de obşte, dar nefiind călugăriţă.

Era o zi frumoasă de toamnă, frunzele copacilor erau deja ruginii, iar strugurii în vii se copseseră. Pe marginea drumului, în faţa curţilor, sătenii vindeau must proaspăt şi Dudescu se gândi ce bună ar fi o bucată de pastramă de oaie cu o stacană de must, dar avea lucruri mult mai importante de rezolvat în acea zi şi poate că, dacă toate mergeau bine, Duminica viitoare urma să o facă şi pe asta, dar în niciun caz de unul singur.

Se simţea ca un elev care se pregătise bine pentru teză, îşi făcuse lecţiile cu conştiinciozitae, dar tot nu era sigur care va fi rezultatul final. Se gândi că ar trebui poate să se roage la Dumnezeu, ca să iasă toate bine, dar nu ştia nici o rugăciune pentru asemenea ocazie, de fapt singura rugăciune pe care o ştia era Tatăl Nostru, aşa că se hotărâ să o spună pe aceea.

Ajunse la intrarea mănăstirii tocmai când începea să se însereze şi după cât de pustie se arăta curtea, bănui că vecernia nu se terminase încă. Se dădu jos din maşină şi porni agale pe aleea pietruită ce ducea spre biserică. Se opri la vreo zece metri de biserică, unde se afla o bancă din piatră şi se aseză. Uşa bisericii era deschisă şi de unde stătea, Dudescu putea auzi foarte bine cântările măicuţelor.

Când slujba luă sfârşit, se ridică de pe bancă şi merse până la intrarea bisericii, care avea un fel de ceardac acoperit, pe care un bec chior îl lumina atâta doar cât să nu te împiedici. Câteva maici mai tinere tocmai ieşeau din biserică şi rămaseră uimite la vederea acelui bărbat înalt, îmbrăcat în uniformă de ofiţer de miliţie, aşteptând acolo la ieşirea din biserică.

- Buna seara măicuţelor, le salută Dudescu amuzat de situaţie.

- Bună seara, răspunseră ele şi dispărură grăbite înspre o clădire cu ferestrele luminate, care era probabil trapeza.

În cele din urmă apăru şi Mirela, care rămase înmărmurită în cadrul uşii, în momentul în care îl recunoscu. Purta o haină lungă, călugărească de culoare neagră, iar pe cap purta o basma tot neagră. Făcu câţiva paşi înspre el, dar se opri cam la doi metri.

- Ce e cu tine aici şi la ora asta? îl întrebă ea.

- Avem ceva de discutat, spuse calm Dudescu.

- Nu avem absolut nimic de discutat, acum sau oricând, răspunse ea categoric. Între noi totul s-a sfârşit, credeam că eşti în stare să înţelegi atâta lucru.

- Nu am venit să discutăm despre noi, spuse Dudescu. Trebuie să vorbesc cu tine şi cu popa Pruneanu despre o anumită situaţie.

- Cu părintele Pruneanu? întrebă Mirela, oarecum ofensată la auzul cuvântului popa, pe care Dudescu îl folosise intenţionat.

- Exact, cu voi amândoi, spuse rece Dudescu. Te rog să pofteşti înapoi în biserică, îi spuse el pe un ton categoric, în timp ce ultimele maici tocmai ieşeau.

Intrară în biserică, iar Dudescu îi ceru să se aşeze într-o strană, într-unul din jilţurile lipite de perete. Preotul se afla în altar şi Dudescu bănuia că spunea ultimele rugăciuni şi îşi aşeza veşmintele de slujbă înapoi în dulap.

După câteva minute, Pruneanu ieşi din altar pe uşa diaconească şi rămase surprins la vederea lui Dudescu şi a Mirelei.

- Vă pot ajuta cu ceva? întrebă el.

- Da, sunt căpitanul Dudescu de la secţia de criminalistică a municipiului Bucureşti şi doresc să discut puţin cu dumneavoastră amândoi, spuse el şi îi arătă spre strana de lângă Mirela, indicându-i să ia loc.

- Pot să întreb în legătură cu ce doriţi să discutaţi cu noi la această oră şi de ce tocmai în acest sfânt lăcaş? spuse Pruneanu.

- Am să vă spun îndată ce anume trebuie să discutăm... cât priveşte ora, asta este o chestiune pe care eu o hotărăsc ca reprezentant al Ministerului de Interne, iar locaţia nu cred că are importanţă, atâta timp cât este un lăcaş public, ce face parte din patrimoniul poporului român. Luaţi loc acum, spuse el categoric.

Mirela era tentată să îi ceară să îi lase în pace şi să nu facă un circ din toată situaţia, dar pe de altă parte îşi dădea seama că nu îl văzuse în viaţa ei atât de serios pe Florin şi sincer vorbind, îi era şi frică de el în acel moment, aşa că se abţinu şi nu spuse nimic.

- Vreau să vorbesc cu dumneavoastră despre cazul protopopului Mihăilescu, tatăl dumitale, spuse Dudescu arătând spre Mirela.

Cei doi rămaseră muţi la aceste cuvinte, iar căpitanul scoase carneţelul din buzunar şi îl deschise la prima pagină.

- Pe data de 12 August 1953, protopopul Mihăilescu a fost arestat sub acuzaţia de colaborare cu forţele de rezistenţă reacţionare, mai precis cu grupul Panaitescu. Trei luni mai târziu, protopopul Mihăilescu care se afla în penitenciarul Piteşti a murit, iar certificatul medico-legal încheiat la data de 13 Noiembrie, precizează cauza morţii ca fiind un stop cardiac.

La aceste cuvinte Mirela lăsă capul în piept, iar preotul îşi făcu cruce şi murmură un „Dumnezeu să-l ierte”.

- Cred că amândoi cunoaşteţi foarte bine aceste evenimente, spuse Dudescu şi făcu o pauză pentru a trece la pagina următoare din carnet. Ceea ce poate nu cunoaşteţi este faptul că protopopul a fost arestat pe baza unei sesizări, care afirma că se întâlnise pe data de 28 Iulie 1953 cu însuşi Panaitescu, capul grupului reacţionar, chiar în incinta acestei mănăstiri. Cunoaşteţi acest detaliu? îi întrebă el pe cei doi.

- Nu cunosc, spuse Pruneanu, iar Mirela clătină şi ea din cap.

- În dosarul în cauză se găseşte o declaraţie în acest sens, care a fost dată de un anume Agaton. După cum vă daţi seama, Agaton nu este numele real al informatorului, ci este un nume de cod, aşa cum se procedează adesea în astfel de situaţii. Vă întreb pe amândoi acum, dacă ştiţi cumva cine este acest Agaton?

Amândoi răspunseră „nu” la întrebarea pusă de Dudescu şi acesta trecu la pagina următoare.

- Am găsit totuşi o altă declaraţie în care Agaton afirmă că îl cunoştea pe Mihăilescu din anul 1949, de pe vremea când fusese numit preot paroh la biserica din Crineşti, ce se afla sub jurisdicţia protopopiatului lui Mihăilescu.

- Nu ştiu ce urmăriţi şi nu cred că aveţi dreptul să vă amestecaţi în astfel de lucruri, spuse Pruneanu revoltat şi se ridică în picioare, ca să plece. Faţa îi era albă ca varul, iar mâinile îi tremurau.

- Nu numai că am dreptul, dar am şi obligaţia să sesizez organele procuraturii, de câte ori găsesc o eroare în vreun caz. Stai jos Agaton, spuse el răspicat şi ascultă continuarea. Dumneata poţi să pleci, din acest moment dacă doreşti, îi spuse el Mirelei, dar aceasta îşi acoperise faţa cu mâinile, ca să-şi ascundă lacrimile şi nu răspunse.

- Nu ştiu ce urmăreşti căpitane, spuse preotul pe un ton agresiv, dar acesta este cazul tovarăşilor de la Securitatea Statului şi în niciun caz nu este de competenţa dumitale. Nu ştiu cine este Agaton, dar dacă tovarăşul care a făcut ancheta, l-a considerat pe părintele Mihăilescu ca fiind un element periculos, aceasta e treaba dânsului şi în niciun caz a dumitale.

- Nemernicule, nemernic ce eşti, hohoti Mirela fără a-şi lua mâinile de pe faţă.

- Ai dreptate, Pruneanule, ancheta a fost făcută de un tovarăş de la Securitate, dar el s-a bazat pe declaraţia pe care i-ai dat-o tu... iar declaraţia este falsă, după cum bine ştii.

- Nu e adevărat, se repezi Pruneanu. Este cât se poate de adevărat, nu am minţit cu nimic, continuă el şi dădu să se ridice.

- Stai jos, şi din momentul acesta nu-ţi mai dau voie să vorbeşti.

- Asta-i culmea, am tot dreptul să vorbesc când sunt acuzat pe nedrept. Iar ca să ştii dumneata, în sfânta biserică, preotul vorbeşte, restul toţi tac, fie ei şi oameni în uniformă.

- Iar greşesti Agatoane, pentru că din seara asta îţi pierzi toate drepturile.

- Şi pentru ce mă rog să îmi pierd orice drept?

- Pentru că ai indus în eroare pe anchetatori. Dumneata ai afirmat că l-ai văzut pe părinte împreună cu Panaitescu aici la mânăstire pe data de 28 Iulie 1953, dar într-un document de stat major al regimentului 24 reiese că Panaitescu a fost capturat pe data de 26 Iulie şi executat de un pluton militar în aceeaşi zi, deci cu patru zile înainte de a-l vedea dumneata împreună cu protopopul. Persoana care a anchetat cazul părintelui Mihăilescu nu era în cunoştinţă de aceste evenimente şi te-a crezut pe cuvânt. În momentul de faţă raportul meu a ajuns cu siguranţă pe biroul acelui tovarăş şi poţi să fii sigur că el este foarte furios pe dumneata. Îţi aduci aminte versetul acela din biblie: „în seara asta netrebnicule ţi se va cere sufletul”?

- Şi-a vândut sufletul de mult, spuse Mirela printre lacrimi.

- În fine, mai am o singură întrebare pentru dumneata, după care am să plec. Spune în faţa fiicei protopopului, de ce ai plănuit să îl compromiţi pe acesta şi să-l trimiţi la puşcărie?

- Nu am plănuit nimic, este o minciună. L-am văzut împreună cu Panaitescu sau cu cineva care semăna cu el şi mi-am făcut datoria cetăţenească de a anunţa organele de securitate.

- Vezi că iar minţi... Părintele protopop aflase de relaţia ta homosexuală cu ieromonahul Pangratie, care acum lucrează la Patriarhie în Bucureşti...

- E o minciună... n-am avut niciun fel de relaţie homosexuală cu nimeni! Dumneata nici nu ştii ce este aia o relaţie homosexuală, în primul rând!

- Dacă eu nu ştiu, cu toate că după câte îmi amintesc am urmat şi un curs de medicină legală în şcoala de ofiţeri, te rog să-mi spui dumneata.

- Homosexuali se numesc aceia care desfrânează anal bărbat cu bărbat sau bărbat cu femeie desfrânându-se în acest fel.

- Trebuie să recunosc că ai citat exact din molitfelnicul de la Chişinău ediţia 1920, ia să vedem aici, spuse Dudescu răsfoind carnetul. Da, capitolul cu privire la păcate, punctul 5, spuse el(13). Din păcate afirmaţia este total greşită din punct de vedere medical, dar n-am să-ţi explic eu asta acum. Cei care te vor ancheta, îţi vor explica printre altele şi aceste detalii.

După ce spuse acestea, Dudescu puse carnetul cu notiţe în buzunar fără a se grăbi şi adăugă.

- Ancheta mea a luat sfârşit în acest moment, aşa că am să plec. Mirela dacă vrei poţi să vii cu mine, dacă nu... rămâi aici în continuare. Cât despre dumneata, cetăţene Pruneanu, rămâi pe aproape că vor veni să te ia în curând.

Dudescu porni spre ieşirea din biserică, iar Mirela îl urmă tăcută, cu ochii plânşi, la câţiva paşi în urma. Când trecură prin dreptul chiliilor, un grup de măicuţe îi priviră speriate de pe prispă, neştiind exact ce se întâmplase.

- Poţi să mă aştepţi o clipă, Florin? Vreau să îmi iau câteva lucruri din chilie, spuse Mirela.

- Te aştept, spuse acesta şi rămase acolo privind spre măicuţe, ceea ce le făcu pe acestea să facă stânga împrejur şi să dispară înăuntru ca nişte vrăbiuţe speriate.

Mirela se întoarse după câteva minute cu o valijoară în mână, după care porniră amândoi spre locul unde era parcată maşina. Dudescu îi luă valiza din mână, ducând-o el pâna la maşină, deschise portiera din spate şi puse valijoara pe banchetă. Porniră apoi pe drumul prăfuit şi întunecat. La un moment dat se încrucişară cu altă maşină care venea în viteză mare cu faza lungă aprinsă. Era un GAZ cenuşiu.

- Pregăteşte-te cetăţene Pruneanu, spuse Florin ca pentru sine, că au venit să te ia.

Mirela întoarse capul şi privi în urma GAZ-ului care ridica nori de praf în urma sa. Doar stopurile roşii se mai puteau distinge în amestecul de beznă şi praf. Undeva în spatele lor, se ghiceau contururile mănăstirii, locul unde ea căutase lumina şi împăcarea sufletească, dar acum îşi dădea seama că o căutase zadarnic.

Merseră aşa fără să spună un cuvânt până ajunseră la şoseaua asfaltată. Acolo, Florin opri maşina şi îi spuse.

- Vreau să te rog un singur lucru. Scoate-ţi hainele astea de pe tine şi îmbracă-te cu altceva. Ţi-am adus câteva din hainele tale, sunt în portbagaj.

- Cum adică, vrei să mă schimb în mijlocul drumului?

- Poţi să te schimbi pe bancheta din spate. E poate incomod, dar oricum e întuneric şi nu te vede nimeni. Nu vreau să te mai văd în hainele astea negre.

Mirela se execută fără să mai comenteze nimic. Se simţea vinovată faţă de Florin şi în acelaşi timp îi era mai mult decât recunoscătoare pentru tot ce făcuse pentru ea şi pentru memoria tatălui ei, fără să îl oblige nimeni. Porniră apoi din nou la drum.

- Spune-mi Florin, mi-ai adus hainele fiindcă erai sigur că am să vin înapoi cu tine.

- Nu eram sigur, dar speram.

- Vrei să fim din nou împreună? îl întrebă ea abia şoptit.

- Totul depinde de tine Mirela, tu ai cerut divorţul şi tot tu poţi să renunţi la el.

- Mă ierţi? întrebă ea.

- Nu am fost niciodată supărat pe tine, deşi m-a surprins plecarea ta...

- Mă primeşti înapoi?

- Dacă eşti sigură că vrei să fim din nou împreună, te primesc.

- Sunt sigură, spuse ea şi îşi lăsă capul pe umărul lui.

Florin nu spuse nimic. Ridică puţin piciorul de pe acceleraţie ca şi cum ar fi dorit ca drumul să dureze mai mult şi îşi aţinti privirea departe pe şoseaua care şerpuia în întuneric, luminată doar de farurile maşinii.

- Trebuie să recunosc că am rămas uimită de cunoştinţele tale în materie de religie, molitfelnice, citate din biblie, spuse ea după o vreme. N-aş fi crezut niciodată că te interesează astfel de lucruri.

- Mă interesează adevărul, spuse Florin, iar ca să afli adevărul atunci când începi o anchetă, nu ai altă soluţie decât să studiezi o grămadă de alte lucruri care te pot ajuta.

- De ce crezi oare că molitfelnicul păstrează până în ziua de azi asemenea aberaţii; relaţii homosexuale între un bărbat şi o femeie? Cine a mai auzit aşa ceva?

- Din simplul motiv, că o grămadă de ierarhi, care prin definiţie nu se pot căsători, practică homosexualitatea. Oficial biserica este împotriva homosexualităţii, dar în realitate lasă deschisă acea portiţă.. relaţii între doi bărbaţi fără penetrare, tocmai pentru plăcerea unora dintre prea-cuvioşi(14).

- Dar oare oamenii legii sunt la curent cu aceste lucruri?

- Bineînţeles, că tovarăşii ştiu şi nimic nu-i poate bucura mai mult, decât să îi aibă cu ceva la mână pe prea sfinţiţii. De aceea îi manevrează cum vor, lăsând la o parte faptul că pe mulţi nici nu trebuie să îi şantejeze cu nimic, fiindcă sunt ei înşişi ofiţeri de securitate.

- Câtă corupţie în sărmana biserică, suspină Mirela. Nici nu este de mirare că lucrurile merg aşa cum merg. Parcă ar fi un blestem...

- Unii chiar spun că suntem sub blestem.

- Cine spune asta?

- Am auzit asta de la un deţinut.

- De la un deţinut? Tu discuţi astfel de lucruri cu deţinuţii?

- Discut tot felul de lucruri... legate de anchetă.

- Ca apoi să-i înfunzi?

- Nu, chiar că în cazul omului ăsta, aş face orice e legal posibil ca să îl salvez. Ghici cine l-a înfundat?

- De unde să ştiu?

- E un caz similar oarecum cu al tatălui tău...

- Biserica?

- Exact, mai bine zis un ierarh, sau poate mai mulţi. Omul a scris ceva... aş zice o nuvelă istorică despre biserica veche a românilor, despre vlădicii de schit, despre...

- Cine sunt aceşti vlădici de schit?

- Vlădicii ăştia erau nişte episcopi rătăcitori, umblau în zdrenţe, nu împopoţonaţi ca ăştia de azi. Mergeau pe jos din sat în sat, de la biserică la biserică, umblau pe jos... ca Iisus. Nu se atingeau niciodată de bani, fiindcă Iisus le-a spus apostolilor să nu aibă niciodată arginţi la cingătoare. Făceau totul aşa cum e poruncit la evanghelie. Poporul îi alegea, nu Constantinopolul, nici Roma, fiindcă biserica pe timpul lor era a poporului, aşa cum era pe vremea lui Iisus şi a apostolilor.

- Şi cum de nu ştie nimeni de aceşti vlădici?

- Se ştie într-o oarecare măsură. Iorga a scris despre ei şi mulţi alţi istorici. Există şi o epistolă de la 1234 (15) sau aşa ceva, a papei de la Roma, către episcopia cumană de la Milcov, în care le atrage atenţia catolicilor de pe teritoriul românesc să nu asculte de aceşti vlădici şi să îi aresteze. Biserica însă şi-a dat toată silinţa să contrafacă istoria religioasă a românilor şi a reuşit de minune. A reuşit cu ajutorul puterii de stat, bineînţeles, fie că e vorba de statul medieval, capitalist sau socialist. Statul a vrut întotdeauna să aibă un aliat în biserică, pentru a supune poporul şi ca să îl controleze mai bine.

- Păi în cazul ăsta, orice popor care a avut o biserică minunată şi a pierdut-o, de bună voie sau nu, merită să fie sub blestem. Crezi că tata a ştiut de astfel de lucruri?

- Nu ştiu, poate că nu... astea nu sunt lucruri care se învaţă la seminar.

- Dar sunt şi atâţia oameni buni în biserică, Florine... tata a fost un om extrem de bun.

- Sunt convins că există o mulţime de oameni buni în biserică, dar cred că sunt şi prea neştiutori în acelaşi timp. De exemplu, mulţi se supără în ziua de azi dacă li se spune popă şi nu preot, am observat că şi tu...

- Da, pentru că azi cuvântul popă este folosit în zeflemea.

- Dar nu este aşa... Popa e un cuvânt latin care înseamnă slujitor la templu şi limba română este printre puţinele limbi în care s-a păstrat. Pe de o parte ne batem cu pumnul în piept cu originea noastră latină, iar pe de alta încercăm să eliminăm moştenirea latina, fiindcă nu ştiu ce cleric a ajuns la concluzia că un cuvânt nu este suficient de reverenţios, deşi dintotdeauna aşa se numeau slujitorii altarului. Păstrăm nume de străzi ca Popa Rusu, Popa Soare, Popa Nan, Popa Tatu şi aşa mai departe, dar când îi spui unuia „popă”, se simte jignit. Ce aberaţie mai este şi asta?

- Poate că ai dreptate, dar spune-mi ceva mai vesel, Florin.

- A, pot să îţi spun o mulţime de lucruri pozitive. De exemplu, mergem acum la noua noastră casă, care este un apartament micuţ, dar este în centrul Bucureştiului, aproape de Cişmigiu şi sunt convins că o să-ţi placă.

- Îmi place foarte mult de pe acuma, sunt fericită, spuse ea şi se lipi de el.

- Nu mai am Pobeda după cum se vede, dar avem încă motocicleta şi o să facem multe plimbări cu ea.

- Perfect.

- Alt lucru pozitiv este că memoria tatălui tău va fi reabilitată, dosarul tău va fi curat şi o să poţi lucra iar în învăţământ.

- Sărmanul tatăl meu, murmură Mirela, apoi nu mai scoase nici o vorbă pentru o vreme.

Trecuseră de Ploieşti şi în cel mult o oră urmau să ajungă acasă. Florin se simţea obosit, după acea zi lungă.

- Mai spune-mi ceva Mirela, vorbeşte cu mine că nu vreau să adorm la volan.

- Da, chiar că vroiam să îţi spun ceva... m-am gândit de mult la lucrul ăsta. Vroiam să-ţi spun că eşti un om care cunoaşte multe, nici nu-mi dau seama cum ai acumulat atâtea...

- Cum nu ştii? Le-am strâns pe toate pe unica-mi circumvoluţie, râse Florin.

- Nu... vorbesc serios. Eşti un om inteligent... aş zice un fel de Sherlock Holmes.

- Acuma, nu-ţi bate joc de mine... Florin Dudescu zis şi Sherlock Holmes de pe malul Dâmboviţei... zău că nu merge.

- Nu, stai buţin... nu eşti Sherlock Holmes, pentru că eşti bărbat bine spre deosebire de el şi ai mai mult umor.

- Adică de unde ştii tu că Sherlock era un bărbat urât şi fără simţul umorului?

- Din cărţi, din filme... un englezoi searbăd şi cu umor tipic englezesc... nu, nu eşti ca el. Ştii cine eşti?

- Florin Dudescu?

- Nu, eşti Philip Marlowe. Ce bine îmi pare că am găsit, în sfârşit!

- Cine mai e şi Marlou ăsta?

- Am văzut filmul ăsta de mult, când eram în liceu în vremurile bune. Humphrey Bogart juca rolul unui detectiv, calm şi flegmatic. Avea un succes nebun la femei, fuma cam mult ce-i drept, şi bea cam mult whiskey, dar era un tip special...

- Deci trebuie să mă apuc de fumat, că whiskey-ul nici măcar nu ştiu ce gust are şi s-ar putea să nu-mi placă, râse Florin.

- Spune Florin, crezi că o să mai ajungem vreodată să vedem filme cu Humphrey Bogart? întreba Mirela pe un ton trist.

- Cred că da, spuse Florin. Cred că o să vedem la un moment dat... dar până atunci o să mai vedem multe filme cu Serioja şi Nataşa.

- Ce păcat, suspină ea.

- Totuşi, dacă vrei neapărat, putem vedea ceva filme americane sau franţuzeşti. Este un cinematograf micuţ, cu circuit închis... pe strada Iulius Fucik. Acolo rulează o mulţime de filme străine, vezi doamne, ca să fie vizionate de ştabi şi eventual să le dea avizul ca să intre pe piaţă.

- Un fel de cenzură?

- Cenzura este pretextul ca să poată vedea oamenii de vază şi prietenii lor, altfel de filme.

- Şi cum putem intra şi noi acolo?

- Păi cred că dacă vorbesc cu Costea, aranjează el ceva.

- Costea, Bortea, toată adunătura aia de securişti? Să ştii că tare n-aş vrea să mai ai de a face cu ei, mai ales că acum ţi-ai văzut visul cu ochii şi eşti iar criminalist. Aş vrea să nu mai aud de Costea & company.

- Costea e un om bun, Mirela. De fapt, nu ştiu dacă este un om bun, dar ştiu precis că este un prieten adevărat.

- Glumeşti, nu-i aşa?

- Nu glumesc de loc. Dacă nu era Costea ca să îmi dea acces la dosarul tatălui tău... şi crede-mă că nu i-a fost deloc uşor să ajungă acolo, acum nu eram iar împreună, în drum spre noua noastră casă.

Mirela nu-i răspunse. Intraseră deja în Bucureşti şi vederea luminilor oraşului îi produse o stare de emoţie... abia aştepta să ajungă la noul lor apartament.