www.liviuoltean.com

LIVIU OLTEAN

BISERICA PIERDUTǍ

Ianuarie, 2010

Redactare: Eastpoint Books

Copertã: Alina Oltean

Personajele, localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane sau situaţii reale este întâmplătoare.

Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor internaţio-nale. Această carte sau părţi ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.

Capitolul 14

Dudescu îşi strânse dosarele de pe birou şi le încuie pe toate într-un dulap metalic negru. Rămăsese să lucreze târziu în seara aceea, în timp ce colegii săi plecaseră cu toţii în jurul orei patru. De la întoarcerea sa în criminalistică, colonelul îl pusese să lucreze la două cazuri separate, împreună cu câte alt coleg, iar acum îi repartizase un caz nou, o spargere la un magazin de bijuterii, la care lucra de data aceasta singur.

Pe Mirela o văzuse de două ori cu ocazia înfăţişărilor pe care le avuseseră în procesul de divorţ şi din motive pe care nu vroia să le împărtăşască cu nimeni, hotărâse să tărăgăneze cât mai mult procesul.

De la fereastra biroului său, putea vedea Calea Victoriei, cu magazinele şi vitrinele sale luminate, cu trecătorii într-o continuă mişcare aproape browniană, în timp ce automobilele se scurgeau în grupuri lungi într-o singură direcţie. Începuse să se întunece, iar Dudescu se întreba de ce oare Costea nu îl sunase încă. Colonelul venise într-o delegaţie de trei zile la Bucureşti şi îi promisese că în acea seara vor lua masa împreună, la restaurantul ministerului. Tocmai când se gândea la aceste lucruri, sună telefonul, iar Florin ridică nerăbdător receptorul. Era Costea, care îi spunea că o să fie la restaurant într-o jumătate de oră.

Dudescu strânse rapid ce mai avea pe birou, stinse lumina şi ieşi pe culoar. Se gândi pentru o secundă dacă să mai treacă pe la biroul şefului său, care lucra întotdeauna serile târziu, dar în cele din urmă se răzgândi şi coborâ repede pe scări fără să mai ia liftul.

Se decise să meargă pe jos pe Calea Victoriei, până în Piaţa Palatului, de unde în mai puţin de cinci minute putea ajunge la restaurant. Era început de septembrie, vremea era frumoasă şi mult mai plăcută decât cu o săptămână în urmă, când Bucureştiul fusese cuprins de caniculă cum adesea se întâmplă în luna August.

Dudescu ajunse în faţa restaurantului înconjurat de un gard înalt de cărămidă şi după ce arată legitimaţia, i se dădu voie să intre şi un chelner îl conduse la o masă de patru persoane, la capătul unei alei pietruite, între două tufişuri de glicină. Grădina restaurantului era aproape plină, majoritatea clienţilor fiind bărbaţi în uniforme albastre de ofiţeri şi subofiţeri, iar atmosfera era liniştită şi în niciun caz gălăgioasă ca într-un restaurant obişnuit; cu alte cuvinte, oamenii îşi controlau atitudinea, deşi din când în când, ici-colo mai puteai auzi un râset. Lângă masa lui Dudescu, un grup de opt ofiţeri tineri, cu un colonel mai în vârstă aşezat în capul mesei, păreau să petreacă un pic mai mult decât restul lumii, deşi se vedea clar că îşi controlau volumul vocii.

Bănuind că amicul său va întârzia, căpitanul comandă nişte tartine cu icre, o baterie de vin alb şi un sifon. În cele din urmă apăru şi Costea în uniforma sa de colonel de securitate, ţinând în mână un ziar gros, făcut sul. Dudescu se ridică şi îl salută, iar Costea îl îmbrăţişă ca pe un prieten vechi, după care puse ziarul cu grijă pe masă şi se aşeză pe scaun.

- Măi Florinele, ce bine-mi pare că te văd, măi... chiar că mi-era dor de tine, zise el în timp ce Dudescu îi umplea paharul cu vin. Pune şi două degete de sifon, că mi-e tare sete şi nu vreau să mă ia apa. A naibii căldură aici în Bucureşti, măi frate.

- Asta nu-i nimic, tov colonel... dacă veneaţi acum două săptămâni, atunci vedeaţi ce e aia căldură, spuse Dudescu râzând.

Vorbiră de una, de alta, iar când chelnerul veni la masa lor, Costea comandă o ciorbă de burtă şi o friptură de porc cu cartofi prăjiţi, iar Dudescu comandă creier pané şi o salată de roşii cu castraveţi şi brânză rasă pe deasupra.

- Ţi-ai găsit şi tu o fată drăguţă, pe-aici prin capitală, măi Florine, sau eşti tot cu gândul la Mirela? îl întrebă Costea, făcându-i cu ochiul.

- N-am găsit, dar nici n-am căutat, tov colonel. Vreau să mai fac o încercare, de aceea am şi îndrăznit şi v-am rugat să încercaţi să îmi daţi acces la dosarul acela.

- Acces la dosar? râse Costea. Ce acces măi? Ia uite aici, zise el arărând cu degetul spre ziarul care se afla pe colţul mesei, ai dosarul pe masă măi băiete. Adică, astea sunt copii după dosar, numai ai grijă să nu afle nimeni.

- Vă mulţumesc din suflet, tovarăşe colonel, zise Dudescu cu ochii la ziarul împăturit, în mijlocul căruia se afla un teanc de foi, gros de vreo doi centimetri.

- Ţi-am mai zis, când ai nevoie şi se poate, îl suni pe nen’tu Costea şi el te ajută, că şi tu l-ai ajutat pe el când a avut nevoie.

- Vă sunt recunoscător pe viaţă, tov colonel. Măcar de-aş găsi ceva de folos acolo, zise el arătând spre ziar.

- Nu ştiu, am aruncat şi eu o privire într-o doară printre hârtii... s-ar putea să ai noroc.

- Noroc, zise Dudescu ridicând paharul şi un zâmbet încrezător îi lumină faţa la auzul acestor cuvinte.

- Numai să nu mă întrebi prin câte am trecut, ca să ajung, zise Costea dar se opri din vorbit, fiindcă ospătarul se apropie de masa lor şi aşeză în faţa fiecăruia farfuriile cu ce comandaseră.

Mai ciocniră un pahar de vin diluat cu sifon, după care începură să mănânce. Dudescu, se opri din mâncat la un moment dat, se şterse tacticos cu şervetul la gură şi întrebă:

- Spuneaţi să nu vă întreb prin câte aţi trecut ca să ajungeţi la dosar?

- Exact, Florinele... nici să nu mă întrebi, zise Costea după ce mai luă o lingură de ciorbă. Măi, da omul ăsta a uitat să-mi aducă un ardei iute la ciorba asta, spuse el.

- Îi fac eu semn să vină înapoi, zise Dudescu ridicându-se de la masă, ca să îl vadă ospătarul.

În cele din urmă, ospătarul se prezentă cu doi ardei iuţi puşi pe o farfurie mică, iar faţa lui Costea se lumină de satisfacţie.

- Aşa da, aşa mai zic şi eu, zise el muşcând dintr-un ardei.

- Cum spuneam, continuă căpitanul... n-am crezut că o să fie aşa greu, mai ales că bănuiesc că v-a servit tovarăşa Ginuţa, râse el.

- Păi chiar asta este problema, spuse Costea oprindu-se din mâncat. Tovarăşa Ginuţa... m-a servit de nu mai ştiu de mine, zise Costea dând din cap.

- Păi, tot nu văd care este problema... doar dacă cine ştie?... Vreau să zic, câti ani are tovarăşa Ginuţa, dacă îmi permiteţi?

- Tovarăşa Ginuţa are treizeci şi şase de ani, spuse Costea fără sâ îşi ridice ochii din farfurie.

- Perfect, zise Dudescu zâmbind, este vârsta cea mai frumoasă pentru o femeie.

- Nu vârsta este problema căpitane, zise Costea ştergându-se cu şervetul şi aţintindu-şi privirea spre cerul înstelat.

- Dar care este atunci problema, tov colonel? Zău că mă faceţi curios...

- Problema este că tovarăşa Ginuţa cântăreşte în jur de o sută de kilograme, zise colonelul fără să-şi coboare privirea din cer şi în glasul lui se putea citi un fel de suferinţă.

Dudescu, care tocmai sorbea din paharul de vin alb, pufni la aceste cuvinte ale lui Costea şi începu să râdă cu sughiţuri, iar râsul său răsuna peste întreaga grădină, cu mult peste limita de decibeli dinainte stabilită pentru un aşezământ aparţinând vajnicului minister de interne. Costea însă părea să nu audă şi sorbea mai departe din ciorba sa, cu privirea pierdută, undeva departe.

Ofiţerii de la masa alăturată începură şi ei să râdă de râsul lui Dudescu. Colonelul din capul mesei se întoarse spre Costea şi îl întrebă pe acesta dacă nu cumva i s-a făcut rău căpitanului, dar acesta îi făcu semn să nu îl bage în seamă, şi mai luă o lingură de ciorbă.

Colonelul se aplecă însă spre Dudescu şi punându-i mâna prieteneşte pe spate, îl întrebă ce-i cu el.

- Tovarăşa... tovarăşa... zise acesta printre sughiţuri, o sută... o sută... de kile...

Colonelul se întoarse la masa sa şi le spuse celorlalţi că era vorba despre o tovarăşă de o sută de kilograme şi toţi se porniră pe râs, un râs contagios care în scurt timp se răspândi şi la celelalte mese dimprejur. Lui Dudescu i se rostogoleau încă lacrimi pe obraz, dar Costea îşi savura în linişte ciorba, întrebându-se cum se poate ca suferinţa unui om să fie spre distracţia semenilor săi. Dar în cele din urmă ajunse la concluzia că atunci când faci o faptă bună pentru aproapele tău, propria suferinţă cauzată eventual în decursul acestei acţiuni este neutralizată de satisfacţia de a-ţi fi ajutat tovarăşul la nevoie. Ridică paharul de vin şi sorbi încet din el, fără să bage în seamă hohotele de râs ce răsunau încă în grădina restaurantului.