BISERICA PIERDUTǍ
© Liviu Oltean
Ianuarie, 2010
Redactare: Eastpoint
Books
Copertă: Alina Oltean
Personajele, localizarea şi
situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane sau situaţii
reale este întâmplătoare.
Toate drepturile rezervate
sub incidenţa convenţiilor
internaţio-nale. Această carte sau părţi ale ei nu pot fi
reproduse fără acceptul scris al autorului.
Capitolul 13
Dudescu se dădu jos din pat şi se îndreptă
spre fereastră cu paşi nesiguri. Băuse prea mult cu o seară
înainte, împreună cu colegii şi acum avea remuşcări. Era
ora opt dimineaţă, iar el se afla încă în camera hotelului, cu o
durere de cap persistentă, în loc să fie deja la volan în drum spre
casă. Intră în baie şi îşi făcu un duş fierbinte,
cu speranţa că astfel va scăpa şi de durerea de cap, ce
părea că nu vrea să cedeze cu una cu două. Îşi făcu
bagajele în grabă, apoi coborâ la recepţie şi plăti pentru
cameră. În drum spre locul unde parcase maşina, se opri la o farmacie
şi îşi cumpără antinevralgice, înghiţi două rapid,
apoi se urcă în maşină şi porni în grabă spre
ieşirea din oraş. Era deja ora nouă în momentul în care trecea
pe lângă Casa Scânteii, ceea ce însemna că nu avea cum să
ajungă acasă înainte de miezul nopţii. Cumpărase câteva
lucruri pentru soţia sa de la magazinul Victoria şi ar fi dorit
să o găsească trează, ca să îi facă o
surpriză, dar acum cel mai probabil era să îi dea cadourile a doua zi
dimineaţă, ceea ce până la urmă nu era o tragedie.
Apăsă pe acceleraţie mai tare, după ce trecu de postul de
control de la Otopeni, iar bolidul sovietic se năpusti pe drum cu nu mai
puţin de optzeci de kilometri pe oră.
Deşi nu se oprise decât de două ori scurt pentru
a lua benzină şi nu mâncase mai nimic tot drumul, ajunse acasă
cu mult după miezul nopţii. Parcă maşina în faţa
blocului, în care nu ardea nici o lumină, nici măcar la ferestrele
apartamentului său, ceea ce era de altfel absolut normal pentru acea
oră şi pentru acel mic oraş de provincie.
Intră cu grijă în vestibul şi aprinse
lumina doar în mica bucătărie, apoi se descălţă
şi îşi puse hainele pe un umăraş la cuierul de la intrare.
Se gândi că ar fi mai bine să aprindă lumina în vestibul, decât pe cea din dormitor
ca să nu o sperie pe Mirela. Apăsă cu degetul pe
întrerupător, după care intră în cameră. Spre surprinderea
lui, patul era neatins iar Mirela părea să nu fie acasă. Aprinse
toate luminile şi se uită prin tot apartamentul, dar fără
niciun rezultat. Se întoarse în dormitor şi privi mirat la patul neatins. În
cele din urmă trase cuvertura de pe pat şi văzu un bileţel
aşezat pe perna sa. Îl ridică şi îl citi.
Dragă
Florin,
M-am gândit
mult în ultima vreme la căsnicia noastră şi am ajuns din
păcate la concluzia, că avem foarte puţine lucruri în comun.
Cred că este mai bine să fac acest pas acum decât mai târziu. Te las
să îţi vezi mai departe de cariera ta, iar eu o să încerc
să îmi găsesc alt fel de a-mi trăi viaţa. Voi depune eu
actele de divorţ, cât de curând, aşa că tu îţi poţi
vedea liniştit de treburile tale.
îţi mulţumesc
totuşi pentru clipele plăcute petrecute împreună.
Mirela
Dudescu rămase nemişcat în mijlocul camerei, cu biletul
în mână, fără să fie în stare să se gândească la
nimic. Era luat cu totul prin surprindere, iar oboseala acumulată pe drum îi
sporea şi mai mult starea de dezorientare. Merse în bucătărie,
îşi turnă un pahar de apă şi se aşeză la
masă, încercând să-şi mai adune gândurile, dar nu reuşi de
fel. Citi biletul de câteva ori şi pe măsură ce îl recitea, îi
venea tot mai mult să creadă că acele cuvinte „Te las să îţi vezi mai departe de
cariera ta” erau cât se poate de ironice şi erau poate cheia acelui
mesaj. Îşi zise că Mirela era o fată educată, dintr-o
familie bună, care făcuse greşeala să se
căsătorească cu el, un bărbat de care era atrasă numai
fizic, dar care în cele din urmă nu era decât un simplu miliţian, aşa
cum îi spusese ea mai în glumă, mai în serios, cu o singură
circumvoluţiune: cea de la caschetă.
Mototoli biletul, îl aruncă în coşul de gunoi,
după care se ridică şi îşi îmbrăcă uniforma. Îşi
îndesă chipiul pe cap, întrebându-se în sinea sa, dacă ura acum acel
chipiu. După câteva secunde îşi răspunse singur: „Nu, nu
urăsc nimic... nici măcar pe mine... ăsta sunt şi cine nu
mă place n-are decât să stea departe de mine”. Ieşi din
apartament, se urcă în maşină şi plecă la serviciu. Se
opri în drum în faţa gării, a cărei clădire principală
era luminată doar de câteva becuri slabe, dar rezistă tentaţiei
de a intra să vorbească cu persoana de la ghişeul de bilete,
care cu siguranţă dormita la acea oră şi probabil că
nu avea nici cea mai mică idee cine era Mirela şi ce tren luase, în
ce zi şi la ce oră. Porni apoi spre penitenciar, unde cei de la
corpul de pază rămaseră surprinşi să îşi
vadă comandantul venind la acea oră la lucru, dar nimeni nu zise
nimic.
Dudescu intră în biroul lui şi încercă
să-şi facă de lucru, frunzărind dosare şi făcându-şi
ordine prin sertare. În cele din urmă adormi cu capul pe birou.
***
Îl trezi telefonul. Se uită la ceas şi văzu
că se făcuse ora opt.
-
Căpitanul Dudescu, răspunse el cu o voce
răguşită.
-
Să trăieşti Florinele, dar ce-i cu tine, ai
răcit? îl întrebă Costea.
-
Nu, tovarăşu’ colonel, n-am răcit... sunt
bine, zise el dregându-şi glasul.
-
Măi Florine, vezi că iar am primit un telefon
pentru Lizianu ăla... ce naiba faci cu el?
-
Nu fac nimic, tov colonel, răspunse Dudescu iritat.
-
Pune-l măi omule în autobuzul de Periprava odată
şi scăpăm de o grijă... nu ne mai bat ăştia la
cap.
-
Ce tot atâta grabă, tov colonel? zise Dudescu
amintindu-şi dintr-o dată de dosarul pe care îl adusese de la
Bucureşti. Mai daţi-mi un pic de răgaz şi rezolv
situaţia.
-
Cât răgaz să-ţi dau, măi omule, că
mă presează ăştia de la Bucureşti, de m-au înnebunit.
-
Trei săptămâni, tov colonel... daţi-mi trei
săptămâni.
-
Eşti nebun? Cum trei săptămâni? Poate o
săptămână cel mult...
-
Două săptămâni, daţi-mi două
săptămâni, că mai am şi alte chestiuni de rezolvat.
-
Nu te înţeleg, zise Costea. Ce atâtea complicaţii? Îl
pui pe autobuz şi gata.
-
Fără ordin scris?
-
Ce ordin, măi? Vrei să vorbesc eu cu şefii
tăi? O fac şi pe asta, dacă vrei.
-
Nu, tov colonel. Daţi-mi trei săptămâni
şi basta.
-
Care trei săptămâni... parcă ziceai două
adineauri?
-
Două săptămâni, atunci.
-
Ce-i cu tine, măi băiete? întrebă Costea. Nu prea
pari în apele tale astăzi.
-
Nu sunt în apele mele, sigur că nu sunt, spuse Dudescu
după câteva secunde de ezitare.
-
Dar ce s-a întâmplat, măi omule? Doar n-a venit
sfârşitul lumii şi eu nu am aflat? Ce naiba e cu tine?
-
Ce e cu mine? Vreţi să vă spun ce e cu mine?
-
Bineînţeles că vreau, ce dracu’... ne
cunoaştem de ieri de azi? Spune ce ai pe suflet.
-
Vă spun... doar dumneavoastră... să nu mai
spuneţi la nimeni.
-
Cui să-i spun, măi omule? Ce sunt eu gornistu’
satului... trâmbiţez la toată lumea, ce-mi spun prietenii? Spune-mi
odată ce ai!
-
Am că... m-a părăsit nevasta... asta am.
-
Îmi pare rău, zise Costea după o pauză. Dar
când s-a întâmplat şi de ce... ţi-a dat vreo explicaţie
măcar?
-
M-am întors azi-noapte de la Bucureşti şi n-am
găsit-o acasă... doar un bilet, îi răspunse Dudescu, apoi îi
povesti cum se petrecuseră lucrurile.
-
Deci nu ţi-a spus nici măcar unde s-a dus?
-
Nu, nu mi-a spus.
-
Vrei să dau nişte telefoane, să aflu unde s-a
dus?
-
Nu, nu mulţumesc. A zis că depune ea actele de
divorţ, aşa că bănuiesc că o să aflu în curând
unde este.
-
Cum vrei Florine... cum vrei tu, dar să ştii
că dacă ai nevoie de ceva, poţi să te bazezi pe mine... orice.
Doar pui mâna pe telefon şi îmi spui ce doreşti. Ai înţeles?
-
Am înţeles.
-
Auzi măi, ştii ce mi-a venit în cap? spuse Costea
după o pauză.
-
Nu, nu ştiu.
-
Să nu mă înţelegi greşit... adică nu
spun că nu este trist ce s-a întâmplat, dar în fiecare lucru rău este
şi ceva bun câteodată.
-
Eu unul nu văd nimic bun în situaţia asta... decât
eventual pentru Mirela, fiindcă scapă de un om pe care nu îl
respectă.
-
Pe dracu... sunt mii de femei care ar fi fericite cu un
bărbat ca tine. Dacă Mirela nu-şi dă seama de asta, nici
că merită să fie nevasta ta. Dar nu cred că este asta
situaţia... poate s-a gândit să nu-ţi mai fie o piedică în
cariera ta... dosarul ei... ştii ce zic?
-
Nu cred că este asta.
-
Dar oricum, chiar dacă nu este ăsta motivul, partea
bună este că în momentul ăsta ai scăpat de dosar. Înţelegi?
Generalul Bortea te aşteaptă cu braţele deschise.
-
Nu, vă rog frumos să nu îi spuneţi nimic
tovarăşului general, se precipită Dudescu.
-
Am zis eu că îi spun ceva lui Bortea? Îţi explicam
doar ţie cum devine situaţia... acum ai un dosar curat... curat ca
lacrima.
-
Aşa este, dar lăsaţi-mă să mă
mai gândesc un pic.
-
Bine, mai gândeşte-te şi spune-mi dacă ai
nevoie de ceva.
-
Vă spun. Să trăiţi, zise Dudescu şi
închise telefonul.
Se ridică apoi de la birou şi merse la
fereastră. Costea avea dreptate din punctul acela de vedere... din punctul
de vedere al dosarului. Începu să umble nervos prin cameră
neştiind exact ce ar trebui să facă. Să încerce să o
găsească pe Mirela şi să se împace, sau să îl sune pe
colonelul Cernica şi să îl roage să-l transfere în departamentul
lui. Se hotărâ însă să mai aştepte. Se uită la ceas
şi se decise să dea o tură până la gară; la urma urmei
trăiau într-un orăşel de provincie şi era foarte posibil ca
lumea să o cunoască pe Mirela, numai că nu vroia să
meargă pur şi simplu la gară şi să înceapă
să întrebe printre oameni dacă nu i-a văzut cineva nevasta. Cu
aceste lucruri în gând, se urcă în maşină şi porni spre
oraş.
-
Bună ziua, spuse Dudescu pe un ton jovial, zâmbind spre
femeia de la ghişeul de bilete.
-
Bună ziua tovarăşe Dudescu, îi răspunse
femeia, toată un zâmbet.
Florin îşi spuse că lumea îl cunoaşte
într-adevăr în oraş, ceea ce ar putea să îi fie de folos
până la urmă.
-
Frumoasă vremea, zise el într-o doară.
-
Frumoasă într-adevăr, zise femeia. E bună
pentru cine are concediu, să poată pleca pe undeva.
-
Asta mă gândeam şi eu, zise Dudescu. Mai bine îmi
iau câteva zile libere şi plec şi eu după soţie.
-
A, mergeţi şi dumneavoastră la Buzău,
atunci?
-
Da, m-am hotărât să merg şi eu la Buzău,
zise Dudescu simţindu-se foarte norocos dintr-o dată.
-
Vreţi să luaţi bilet cu întrerupere la
Bucureşti, cum a luat şi soţia?
-
Nu, nu... eu o să merg direct la Buzău.
-
Pentru ce zi vreţi biletul?
-
Pentru mâine, spuse Dudescu.
-
Păi, ştiţi că trenul pleacă la ora
16:25 şi sunt mai mult de douăzeci şi patru de ore până
atunci.
-
Aşa este, spuse Dudescu. Deci nu îmi puteţi rezerva
locul încă. Păi nu-i nimic, o să iau bilet mâine atunci.
-
Cum doriţi dumneavoatră, tovarăşu’
comandant, spuse femeia cu un aer încântat, de parcă ar fi vorbit cu o
vedetă de cinema.
-
Mulţumesc foarte mult, spuse Dudescu şi plecă.
Se urcă în maşină şi se întoarse
înapoi la lucru. Nu avea nici cea mai mică idee de ce Mirela plecase la
Buzău, dar oprirea la Bucureşti însemna probabil că vroia
să depună actele de divorţ de îndată. Se hotărâ
dintr-o dată şi ridică receptorul şi începu să formeze
numărul de telefon al colonelelui Cernica.
***
Citaţia la procesul de divorţ veni prin
poştă cam la vreo săptămână după plecarea
Mirelei. Dudescu trimise o copie colonelului Cernica, de care acesta avea
nevoie pentru a urgenta dosarul de transfer. Dacă toate lucrurile mergeau
bine, în cel mult două săptămâni Dudescu urma să fie
transferat înapoi la departamentul de criminalistică, ceea ce era de
altfel singurul lucru pozitiv ce i se întâmplase în ultima vreme şi era de
natură să îi mai aline rana lăsată de plecarea Mirelei.
-
Adu-l pe Lizianu la mine, îi ceru el plutonierului Vasile.
Lizianu intră în biroul comandantului şi
rămase în picioare lângă uşă.
-
Scoate-i cătuşele şi pe urmă poţi
să ne laşi singuri, îi spuse el subofiţerului.
Vasile îi scoase deţinutului cătuşele,
după care părăsi biroul fără să spună o
vorbă.
-
Ia loc pe scaun, îi spuse el deţinutului, după care
se ridică şi merse la fereastră. Mi-ai dat acum câteva
săptămâni o listă cu diverse lucrări pe care le-ai scris,
îi spuse el după ce se întoarse cu faţa spre cameră. Uite, este
acolo pe birou... citeşte-o şi spune-mi dacă nu ai uitat ceva.
Lizianu citi lista cu atenţie şi spuse că lista
era completă, după cât îşi putea aminti.
-
Vreau să fii cât se poate de onest cu mine, îi spuse
Dudescu, fiindcă aş vrea să te ajut pe cât posibil.
-
Vă spun cinstit, domnule că nu îmi amintesc de
nimic altceva să fi scris.
-
Deci nu ai scris dumneata o lucrare sau mai curând o
nuvelă, intitulată „Cine ne-a furat biserica?” sau „Sub blestem”, sau
ceva asemănător?
-
Nu, domnule. Vă dau cuvântul meu, că nu am scris
aşa ceva.
Dudescu se apropie de birou şi scoase din sertar
dosarul pe care i-l dăduse Cernica şi îl puse pe birou în faţa
lui Lizianu.
-
Citeşte aici şi spune-mi dacă este ceva scris
de dumneata, spuse Dudescu şi merse din nou la fereastră.
Lizianu scoase foile din dosar şi începu să
citească în linişte. Trecură aproape zece minute, timp în care
Dudescu îl lăsă să răsfoiască toate paginile.
-
Da, este o nuvelă pe care am scris-o mai demult, spuse
Lizianu. Ceea ce aveţi aici sunt nişte variante... cineva le-a
schimbat, deşi una din ele este foarte aproape de ce am scris eu. Titlul
este însă cu totul altul. Eu am intitulat-o „Soborul de pe Dealul Negru”,
aşa cum am scris şi pe lista care v-am dat-o dumneavoastră.
Bănuiesc că acela care a copiat-o şi a modificat-o, i-a schimbat
şi titlul.
-
Înţeleg, spuse Dudescu luând în mână lista pe care
i-o dăduse Lizianu. „Soborul de pe Dealul Negru” ai zis... de fapt are
şi sens, zic asta pentru că am citit şi eu nuvela.
Se aşeză pe scaun şi îl privi în ochi pe
Lizianu.
-
Acum ştii de ce te afli la puşcărie?
-
Pentru că sunt acuzat că am ajutat un legionar
să se ascundă de organele de justiţie... ceea ce nu este
adevărat, domnule.
-
Nu, nu pentru asta te afli aici, ci pentru că ai scris
acea nuvelă.
-
Mă scuzaţi domnule, dar nu cred că este nimic
în această scriere care ar putea să fie considerat ilegal sau
să...
-
Sau să lezeze interesele patriei noastre socialiste
şi ale poporului muncitor, completă Dudescu.
-
Exact, domnule.
-
Aşa şi este, confirmă Dudescu. Totuşi
scrierea aceasta a dumitale, conţine nişte idei care ar putea deranja
pe unele persoane sau instituţii care funcţionează legal în
ţara noastră.
-
Nu înţeleg, domnule. Vă rog să mă credeţi
că nu înţeleg.
-
Uite, am să încerc să îţi explic anumite
lucruri aşa cum le-am înţeles eu, citind această scriere.
După cum îţi dai seama, nu sunt un savant, sunt doar absolventul unei
şcoli de ofiţeri, adică un om simplu... nu mă pricep la
istorie, la teologie, sau alte lucruri de acest gen. Dar primul lucru pe care
l-am înţeles din ceea ce ai scris dumneata, este că biserica ortodoxă
nu este în niciun caz biserica originară a românilor, nu este biserica
istorică a neamului, aşa cum a auzit tot rumânul şi aşa cum
se bat în piept ierarhii bisericii. Corect?
-
Este absolut corect domnule, însă nu este un lucru pe
care l-am spus eu primul. Sunt o mulţime de istorici şi în primul
rând Nicolae Iorga, care a spus asta chiar în „Istoria Bisericii
Româneşti”.
-
Te cred, însă oamenii obişnuiţi nu citesc
lucrările istorice... eu unul n-am citit niciodată această
„Istorie a Bisericii Româneşti” despre care vorbeşti dumneata şi
îţi garantez că nouăzeci şi nouă la sută din
populaţia acestei ţări n-a citit-o, inclusiv cea mai mare parte
din clerici. Alt lucru pe care l-am înţeles este că pe vremuri,
vlădicii românilor erau aleşi din popor, preoţii numiţi din
rândul sătenilor, nu se percepeau taxe pentru botezuri, înmormântări,
nunţi, etcetera, iar preoţii nu erau plătiţi, ceea ce este
în total contrast cu ce se petrece astăzi.
-
Absolut adevărat, domnule, încuviinţă Lizianu,
şi asta pentru simplul motiv că Iisus le-a spus apostolilor în
repetate rânduri că tot ce le-a fost dat li s-a dat gratuit şi
aşa trebuie să dea şi ei mai departe şi câte şi mai
câte în acest sens.
-
Exact asta am înţeles şi eu din ce ai scris
dumneata şi sunt convins că acelaşi lucru l-au înţeles
şi miile de oameni care au citit nuvela dumitale, iar corolarul firesc al
acestor lucruri este că biserica actuală nu este întru Hristos, iar
liderii ei nu sunt în niciun caz urmaşii apostolilor. Mai mult decât atât,
din scrierea dumitale se înţelege că domnitorii ţărilor
româneşti au avut tot interesul să înlocuiască acea
biserică populară, cu una ierarhică, pentru simplul motiv
că astfel o pot mai bine controla, situaţie care ar putea fi
extrapolată şi pentru ziua de azi.
-
Dar în ziua de azi trăim într-un stat muncitoresc
şi ateu, domnule... asta nu pot să înţeleg. Pe cine ar putea
supăra atunci cele scrise de mine?
-
Cred că nu îţi pot răspunde la această
întrebare, fără a-mi depăşi atribuţiile. Toţuşi,
ştii cumva ce înseamnă de exemplu, un ofiţer sub acoperire?
-
Cred că ştiu domnule, spuse Lizianu. Dar nu
văd ce legătură ar avea... doar dacă vreţi să
spuneţi că există ofiţeri de securitate printre ierarhii
bisericii ortodoxe, spuse încet Lizianu.
-
Nu, nu am afirmat aşa ceva, spuse căpitanul
gândindu-se că nu avea rost să se expună inutil. Tot ce pot
să îţi spun este că eşti într-o situaţie
fără ieşire. Cu doi ani în urmă, un grup de tineri au
început o mişcare de rezistenţă împotriva guvernului, dar
şi împotriva ierarhiei bisericeşti pe care au acuzat-o ca a pactizat
cu guvernul, împotriva poporului. Între timp au fost cu toţii arestaţi
şi condamnaţi, iar doi dintre ei au şi murit în lagăre de
muncă. Problema dumitale este că la interogatoriu ei au afirmat
că lucrarea dumitale le-a servit printre altele ca sursă de
inspiraţie.
-
Dar eu nici nu ştiu măcar cine sunt aceşti
tineri şi n-am absolut nici o legătură cu ei...
-
Exact, dar ca să zic aşa, eşti o victimă
colaterală.
Dudescu merse din nou la fereastră, privind undeva
departe peste zidurile închisorii, în timp ce Lizianu rămase cu capul
căzut în piept, fără să spună nimic.
-
Vino aici, la fereastră, îl chemă Dudescu.
Lizianu se ridică încet de pe scaun şi se
apropie de fereastră, dar rămase la doi paşi în spatele lui. Un
autobuz cenuşiu se apropia de poarta închisorii.
-
Este autobuzul de Periprava. Vine în fiecare miercuri ca
să ridice deţinuţi, condamnaţi sau ne-condamnaţi pe
care îi duce în deltă la adunat stuf. Într-una din zile o sa fii şi
tu în el. Are rezervor de benzină dublu, aşa că nu trebuie
să oprească cel puţin şase sute de kilometri, pentru
alimentare. Le-am spus de nu ştiu câte ori să vină după ora
douăsprezece, după ce schimbăm garda la poarta, dar ei nu
înţeleg, tot la douăsprezece fără un sfert vin.
Dudescu se duse din nou la birou, unde începu să
răsfoiască un dosar gros cu scoarţe de carton cenuşii,
lăsându-l pe Lizianu în continuare la fereastră, ca şi cum ar fi
uitat de el.
Un locotenent tânăr coborâ din autobuz pe uşa
din faţă, împreună cu un soldat înarmat cu o puşcă
automată PPS. Un alt soldat înarmat deschise uşa din spate, coborâ în
curte şi rămase acolo aşteptând. Asemenea lui şi
şoferul, un subofiţer mai în vârstă coborâ de data aceasta pe
uşa din faţă şi îşi aprinse o ţigară.
Locotenentul şi primul soldat porniră spre clădirea închisorii,
însoţiţi de un paznic de la corpul de gardă. Între timp se
făcuse ora douăsprezece, pentru că garda se schimbă şi
trei alţi soldaţi luară locul celor care se aflau în post. Doi
intrară în clădirea mică, cu ferestre pe toate cele patru laturi
ale corpului de gardă, în timp ce al treilea rămase afară, cu
arma la umăr şi pălăvragind ceva cu şoferul
autobuzului.
Câteva minute mai târziu, apăru şi locotenentul
urmat de un grup de paisprezece deţinuţi cu cătuşe la
mâini, urmaţi de soldatul cu PPS-ul şi paznicul care îi
însoţise. Şoferul urcă primul în autobuz, urmat de locotenent,
care se aşeză pe bancheta din faţă pe dreapta, după
care începură să urce şi deţinuţii, unul câte unul. Al
doilea soldat urcă şi el prin uşa din spate, pe care o încuie pe
dinăuntru, iar după ce şi ultimul deţinut urcă în
autobuz, primul soldat urcă şi el, încuie uşa din faţă
şi se aşeza pe scaunul din spatele şoferului, cu faţa spre
spatele autobuzului.
Scurt timp după aceea, poarta închisorii se deschise
şi autobuzul se urni domol, pornind apoi pe drumul către şoseaua
principală. Lizianu se întoarse cu faţa spre cameră
fără să ştie dacă trebuia să spună ceva sau
doar să stea acolo aşteptând.
-
Dumneata chiar crezi că suntem sub blestem azi, pentru
că am pierdut acea biserică şi am acceptat biserica asta
condusă de oameni corupţi? îl întrebă Dudescu.
-
Cred că da, răspunse Lizianu abătut.
Dudescu ridică receptorul gândindu-se la cu totul
altceva şi îl chemă pe Vasile.
-
Du-l pe Lizianu înapoi în celulă şi apoi adu-l pe
Gonţea aici.
***
Uşa se deschise şi Gonţea îşi
făcu apariţia în ţinuta sa obişnuită, cu tunica
militară fără epoleţi şi descheiat la jumătate
din nasturi, cu o mână în buzunar iar cu cealaltă scărpinându-se
nepăsător pe ceafă.
-
Am auzit că plecaţi în curând, îi spuse el lui
Dudescu.
-
Da, în cel mult două săptămâni, am plecat. Cel
care mă înlocuieşte este un fost comandant de batalion disciplinar,
aşa că ai grijă cum te porţi.
-
Doar nu credeţi că mi-e mie frică de vreun
comandant de batalion disciplinar? râse Gonţea.
-
Stiu că nu ţi-e frică, dar ţi-am spus
aşa ca să ştii.
-
V-a amintit colonelul Costea despre pistolul meu?
întrebă Gonţea pe un ton suspect de politicos pentru un om ca el.
-
Da, încuviinţă Dudescu ridicându-se de pe scaun
şi apropiindu-se de fişetul cenuşiu. Scoase pistolul din spatele
unor dosare şi i-l dădu lui Gonţea. Uite aici pe prietenul
tău, îi spuse el.
-
Chiar că este singurul meu prieten, spuse Gonţea
ducând ţeava pistolului la buze, apoi îl puse în buzunar.
-
Poţi să pleci acum, îi spuse sec Dudescu.
Gonţea dădu să iasă, dar apoi
păru că îşi aminteşte de ceva şi se întoarse spre comandant.
-
Zbanghici, mi-aţi dat numele de cod, aşa e? întrebă
el.
-
Da, Zbanghici.
-
Mă credeţi nebun, nu-i aşa?
-
Cam aşa ceva, încuviinţă Dudescu.
-
V-aţi gândit vreodată că ministerul şi de
ce nu, chiar ţara are nevoie şi de nebuni ca mine, cărora nu le
pasă de propria viaţă şi acceptă cele mai riscante
misiuni?
-
M-am gândit... de aceea ţi-am salvat pielea, acum o
lună. Dar asta nu înseamnă că nu eşti nebun.
-
Aşa o fi, dacă ziceţi dumneavoastră,
spuse Gonţea şi ieşi din cameră.