www.liviuoltean.com

LIVIU OLTEAN

BISERICA PIERDUTǍ

© Liviu Oltean

Ianuarie, 2010

Redactare: Eastpoint Books

Copertã: Alina Oltean

Personajele, localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane sau situaţii reale este întâmplătoare.

Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor internaţio-nale. Această carte sau părţi ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.

Capitolul 12

Vlădica Ioan şi Andrei porniseră pe drumul îngust ce şerpuia prin pădure fără să vorbească nimic pentru o vreme. La un moment dat, pădurea de brazi se termină şi o privelişte dominată de câteva vârfuri de munţi golaşi se deschise în faţa lor.

- Uite acolo, printre cei doi munţi trebuie să trecem, zise vlădica arătând către o trecătoare în formă de şa, care se vedea în zare. Până acolo e urcuşul mai greu, după aceea coborâm în vale şi până diseară ajungem în sat, unde o să şi înnoptăm.

- Şi cât mai avem de mers apoi din sat până la Dealul Negru?

- Dacă plecăm mâine dis-de-dimineaţă, ajungem acolo cam pe înserat, cu voia lui Dumnezeu, spuse bătrânul. Dar spune-mi fiule, continuă el, dumneata eşti de departe de tot, că văd că nu cunoşti locurile?

- Ştii vlădica, ăsta este un alt lucru poruncit de către Valachiil... să nu mă întrebi nimic despre mine, că nu am voie să spun.

- Bine fiule, iartă-mă ... n-am ştiut.

- Nici-o supărare vlădica. Eu însă o să te mai întreb de una de alta, dacă nu te superi, râse Andrei.

- Şi o să-ţi răspund cu dragă inimă, dacă m-oi pricepe la cele ce mă vei întreba.

- Te pricepi, te pricepi cu siguranţă, spuse Andrei şi porniră din nou înainte, pe drumul care urca acum pieptiş.

Andrei nu ştia ce vârstă avea bătrânul, dar bănuia că trecuse de şaptezeci şi se minuna cât de bine făcea faţă drumului, cu toate că se mai oprea din când în când să-şi tragă suflarea. Făceau acum un astfel de popas înainte să înceapă urcuşul final spre trecătoare.

- Uite aici este un izvor, spuse bătrânul aşezându-se pe un bolovan, lângă un ochi de apă de mărimea unui ciubăr mic, din care ieşea un firişor de apă. E ultimul izvor, de pe partea asta a muntelui, aşa că bea acum, că nu o să mai avem ce bea pentru o bucată de vreme.

Andrei se întinse pe jos şi începu să soarbă direct din izvor, în timp ce bătrânul îşi ridică poalele hainei, ca să îşi oblojască genunchii, care cu siguranţă îl dureau. În jurul lor avea legate două cârpe răsucite, pe cale le deznodă şi le întinse pe o piatră lângă el. Scoase apoi din buzunar o butelcuţă de lut minusculă, din care turnă ultimii stropi pe ele, apoi şi le puse la loc.

- Cu ce te doftoriceşti acolo, vlădica?

- Ia uite, e o zeamă pe care o fac bătrânele din satele noastre din boabe de ienupăr şi vin alb şi nu ştiu ce altceva mai pun ele, dar ajută...

- Păi dacă te dor genunchii aşa de tare, n-ar fi mai bine să fi mers călare. Mârţoagele soldaţilor ălora doi, ar fi fost tocmai bune.

- Da taică, dar vezi că Iisus Hristos a mers numai pe jos toată viaţa Lui şi numai când a intrat în Ierusalim, a încălecat pe măgăruş. Aşa trebuie să facem şi noi, dacă vrem să fim apostolii Lui. Mulţi zic că sunt apostoli, dar merg călare şi trăiesc în belşug, dar ăia nu mai sunt urmaşii apostolilor, doar aşa cred ei.

- Şi aşa mergi pe jos tot timpul, de la o biserică la alta, vlădica? Dar câte parohii ai în subordine?

- Treizeci şi două fiule, dar nu sunt în subordine... adică noi nu suntem stăpânii oamenilor, suntem un fel de fraţi mai vârstnici.

- Ca nişte părinţi, atunci...

- Aşa ceva... de douăzeci şi opt de ani asta fac. Merg din sat în sat, ca să îi văd măcar de două ori pe an şi am grijă să serbez Paştele şi Crăciunul, de fiecare dată la altă biserică.

- Şi când te mai odihneşti dacă eşti tot timpul pe drum?

- Odihnă? Păi tot drumul ăsta e o odihnă pentru mine. De câte ori ajung într-un sat şi stau cu oamenii de vorbă, prind putere din nou. Acolo e odihna mea... Acuma, ca să ştii, fiecare vlădică ţine de un schit al lui. Noi avem un schit în codrii Argetului, unde se trudesc trei pustnici. După sobor acolo merg, cu voia lui Dumnezeu.

- Şi lumea vine să vă mai vadă la schit?

- Vine, cum să nu vină? Vin credincioşii şi ne mai aduc o bucată de pâine, vin popii din sate să mai înveţe câte ceva. Vezi dumneata, pustnicii de la schit, toţi ştiu carte... ştiu să citească, să scrie. Ei îi învaţă pe popi.

- Şi atunci popii nu ştiu să citească?

- Ştiu câte un pic, dar şi dacă ar şti bine, ce ar putea să citească? Sunt tare scumpe cărţile şi ia mult timp să copiezi una. După aceea, sunt scrise în elină sau în slavonească şi de unde să ştie bieţii popi limbile acelea. Noi îi învăţăm Evanghelia în limba noastră şi ei aşa o primesc şi o spun mai departe.

- Deci popii nu merg atunci la şcoală?

- Păi nu taică, şcoala este la noi la schit. E şcoală mare în jos, peste Dunăre la Târnovo, dar au fost câţiva acolo şi s-au cam smintit. Noi ţinem credinţa veche, a moşilor noştri, aşa cum a venit de la sfântul apostol Andrei, şi alţi părinţi care au trăit sau au trecut pe meleagurile astea.

- Şi credinţa asta nu este la fel cu a celora de la Târnovo, sau Constantinopol sau Roma?

- Este şi nu este...

- Cum adică, vlădica?

- Uite de exemplu, la noi sătenii îşi aleg popa. Când se întâmplă să le moară popa, ei aleg un tânăr din sat care este mai cu frica lui Dumnezeu şi mai luminat la minte şi îl trimit la noi la schit. Stă acolo câteva săptămâni să înveţe una-alta, după care merge înapoi în sat, iar eu merg să îl hirotonisesc. Acum ascultă aici să vezi altă deosebire: la noi popa nu este plătit, el merge la muncă la câmp sau la meşteşug, ca tot omul. Oamenii pot să-l ajute cu una cu alta, dar nu pot să-i dea bani. Adică, dacă popa se întâmplă să fie bolnav, sătenii au grijă de gospodăria lui, dar bani nu-i dau. Nu ia bani pentru slujbe, pentru nunţi, pentru botez sau doamne fereşte pentru înmormântări, cum se întâmplă în alte părţi. Că doar n-a spus Hristos că în dar aţi primit totul şi în dar să daţi la ceilalţi. Adică poţi da harul pe bani şi să mai spui că eşti întru Hristos?

- Acum înţeleg, spuse Andrei. Este deosebire mare. Dar atunci, cum se cheamă biserica, dacă nu e nici catolică, nici grecească, nici slavonă?

- Se cheamă biserica poporului, aşa se cheamă, că Hristos a venit ca să vestească Evanghelia celor sărmani şi năpăstuiţi. Împărăţia cerurilor este a celor flămânzi şi a celor ce sunt prigoniţi, iar cei bogaţi vor ajunge acolo numai după ce cămila va trece prin urechile acului. Uite cum scrie la Evanghelie, spuse bătrânul şi scoase de sub haină o pungă de piele în care ţinea nişte pagini scrise de mână. Uite cum scrie aici la Fericiri, fiule.

Andrei aruncă o privire spre foile caligrafiate şi se gândi că într-adevăr iar trebui unui pustnic o viaţă întreagă să copieze toată biblia.

- Nu ştiu să citesc greceşte, vlădica, dar dacă vrei îţi cânt Fericirile cum le ştiu eu.

- Vreau fiule, cum să nu vreau.

Se porniră din nou la drum şi Andrei începu să cânte:

Fericiţi cei săraci cu duhul,

Că acelora este împărăţia cerurilor,

Fericiţi cei ce plâng,

Că aceia se vor mângâia...

***

Soarele se lăsase mult în jos, aproape de linia orizontului, când văzură în depărtare un fir de fum ridicându-se deasupra unei păduri. Drumul pătrundea acum printr-un codru des şi pe potecă se vedeau urme de copite şi şanţuri lăsate de roţile de lemn ale căruţelor. Ieşiră din pădure de-abia când începuse deja să se însereze şi văzură în apropiere satul cu cele treizeci, patruzeci de case ale sale.

La marginea satului se juca o ceată de copii, care la vederea lor începură să strige cu veselie. Doi dintre ei o zbughiră spre sat să anunţe venirea vlădicăi, în timp ce ceilalţi alergară spre ei şi îi înconjurară, împingându-se unul pe altul, care mai de care să pupe mai întâi mâinile bătrânului. Acesta îi mângâie pe cap şi îi îmbrăţişă, după care porniră cu tot alaiul spre sat.

Uliţele erau de pământ, iar pereţii caselor erau făcuţi din nuiele acoperite cu lut, iar acoperişurile din paie. În mijlocul satului se ridica acoperişul ascuţit al turnului bisericii, îmbrăcat în şiţe de lemn.

Sătenii le ieşiră în cale cu pâine şi sare, iar un tânăr le oferi să bea vin roşu dintr-o ploscă de lemn, după care merseră cu toţii la biserică, în curtea căreia se afla o masă lungă adăpostită sub un acoperiş pus pe şase picioare de lemn.

Se aşezară câţi avură loc pe băncile din jurul mesei, cu vlădica în frunte, care probabil că nu îşi mai simţea picioarele de oboseală. Un flăcău tânăr, cu o barbă scurtă, care era probabil popa satului, se apropie de vlădică şi îl întrebă când vroia să înceapă slujba.

- Curând taică, în curând, îi răspunse bătrânul cu o voce blajină.

- Păi atunci, trebuie să mergi să te schimbi vlădică, spuse tânărul. Femeile din sat ţi-au cusut haină nouă.

- Păi de ce măi oameni buni? zise bătrânul. Nu puteaţi să mai aşteptaţi un pic, că asta de pe mine este încă bună.

Andrei se uită la haina ponosită a bătrânului şi se întrebă, ce mai rămăsese oare bun din ea, că mânecile erau tocite, iar gulerul se deşirase aproape de tot.

- Păi, pe asta o păstrezi pentru drum şi pe cea nouă o pui la ocazii, când mergi la biserici, îi spuse Andrei.

- Nu se poate fiule, zise vlădica aplecându-se spre urechea lui. Cum să avem noi păcătoşii două rănduri de haine, când Mântuitorul a poruncit să nu avem decât una.

- Să nu aveţi nici traistă la drum, nici două haine, nici încălţăminte, îşi aminti Andrei.

- Adevărat ai grăit fiule, aşa zice Matei la capul zece, stihul zece, apoi întorcându-se spre săteni îl prezentă pe Andrei, ca pe noul său ucenic.

O femeie se apropie de ei ţinând pe braţe o haină nou-nouţă, pe care vlădica o luă şi o despături, arătându-o tuturor şi le mulţumi, spunând că asemenea minunăţie, nu mai văzuse în viaţa lui. Haina era într-adevăr brodată cu măiestrie cu cruciuliţe, ciorchini de struguri şi alte motive creştine, iar Andrei se întrebă cum o să poată merge vlădica la drum cu asemenea haină, fără să atragă atenţia duşmanilor care îl pândeau la tot pasul. Parcă ghicindu-i gândul, vlădica se aplecă spre el din nou şi spuse:

- La drum, port haina pe dos, aşa ca să nu ştie lumea. Aşa e obiceiul să ne coasă femeile hainele, uite şi asta de pe mine, este făcută la fel, zise el şi întoarse un pic manşeta hainei, lăsând să se vadă o broderie cu aţă albă, pe care Andrei nici n-ar fi bănuit că se afla sub asemenea haină ponosită.

- Şi cu haina veche ce faci atunci, vlădica? întrebă el.

- Haina veche rămâne sătenilor, o ţin aici la biserică în veşmântărie.

Bătrânul merse apoi să se schimbe, după care apăru în uşa bisericii împreună cu popa cel tânăr, îmbrăcat şi el în veşminte preoţeşti de culoare albastru deschis, cu broderii albe şi poftiră pe toată lumea în biserică. Pe Andrei îl tratau cu mult respect, fiind ucenicul vlădicii, aşa că sătenii îl rugară să intre el primul. Era o biserică mică şi simplă, clădită în întregime din lemn de brad, cioplit în stil ţărănesc, probabil cu barda.

Ferestrele bisericii erau înguste şi închise cu obloane. Iconostasul era vopsit verde închis, cu două uşi mici diaconeşti de o parte şi de cealaltă, iar în mijloc se aflau uşile împărăteşti pe care le cioplise un meşter dintr-un alt sat şi care contrastau oarecum cu simplitatea bisericii, fiind ornamentate cu frunze de viţă stilizate şi ciorchini de struguri, sculptaţi cu măiestrie. Pe pereţi de jur-împrejurul bisericii, erau agăţate într-un şir orizontal icoane, pictate naiv, reprezentând scene biblice. Lumânări aşezate în sfeşnice de lemn se aflau în toate colţurile bisericii, pe care o luminau destul de bine. Andrei îşi spuse că atâtea lumânări ard numai la ocazii speciale, ca în acea zi.

Înainte de a începe slujba, vlădica scoase din buzunar o hârtie şi chemând pe preot la el, merse la icoanele înşiruite pe perete şi începu să le aranjeze în altă ordine.

- Uitaţi aici, explică el oamenilor ţinând în mână o icoană reprezentănd pe Iisus în faţa căruia stătea un soldat şi un alt om căzut la pământ. Duminica viitoare este Vindecarea Slugii Sutaşului, deci o punem aici, spuse el şi o agăţă într-un cui pe peretele dinspre nord.

Luă apoi o altă icoană care reprezenta doi oameni zdrenţăroşi, ciufuliţi şi cu gurile deschise lăsând să se vadă nişte dinţi grotesc de lungi şi o aşeză imediat după prima icoană, explicând tuturor că urma apoi duminica îndrăciţilor din Gadara. Continuă aşa cu restul de icoane şi Andrei înţelese că aceasta era probabil cea mai simplă formă de a pune calendarul bisericesc, care se schimbă an de an, la dispoziţia unor oameni care ştiu foarte puţin să citească.

După ce terminară de rearanjat icoanele începu vecernia. Vlădica dădu binecuvântarea, după care merse în altar unde stătea cu spatele lipit de peretele dinspre răsărit, privind spre mulţime, în timp ce preotul slujea. Oamenii cântau şi ei din când în când, cântări pe care Andrei nu le mai auzise vreodată, dar care sunau frumos.

La urmă, vlădica veni în faţa altarului şi începu să le vorbească despre lucruri duhovniceşti. Vorbea calm şi rar, într-o limbă simplă, ca să fie pe înţelesul tuturor. Printre altele le spuse cum tăria lor sta în felul în care munceau şi slujeau împreună, le explică ce înseamnă să trăieşti într-o comunitate creştină şi cum trebuie să se înţeleagă unul cu altul, evitând certurile şi duşmănia. De câte ori le dădea o învăţătură, le explica şi ce spunea biblia în acel sens. La urmă, le spuse că era îngrijorat de felul urât în care vorbea lumea prin ţară. „Să nu drăcuiţi” le spusese el de căteva ori, insistând în mod special, pentru că ştia că şi printre ei se aflau oameni cu acest nărav.

- Cine este cu numele necuratului pe buze, îl invită pe acesta în viaţa şi în casa lui şi să vezi atunci ce se abate asupra lui, le spuse el.

La urmă binecuvântă pe fiecare în parte şi le spuse că în seara aceea după cină, cine vroia să vină să discute cu el problemele lor, putea să vină la el şi îi va asculta.

Apoi merseră afară cu toţii şi se aşezară la masă. Vlădica binecuvântă bucatele şi vinul şi începură cu toţii să mănânce. Mâncarea era modestă, un fel de tocană de legume cu bucăţele mici de carne, dar lui Andrei îi era foame aşa că înfulecă totul, după care sătenii îl conduseră să se culce, în căsuţa pe care o pregătiseră special pentru vlădica şi pentru el. Casa avea o singură cameră cu un fel de antreu, în care se gătea iarna, pe un cuptor de lut. Două paturi din lemn de brad, despărţite de o masă cioplită cu toporul, formau singurul mobilier al casei împreună cu două scaune aflate în antreu.

Andrei se lungi pe salteaua care era umplută cu frunze uscate, trase pătura de lâna peste el şi adormi îndată, în timp ce vlădica stătea afară pe pridvor şi discuta cu credincioşii despre nevoile lor.

***

Porniseră la drum înainte de revărsatul zorilor, iar sătenii îi conduseseră până la marginea satului. După porunca biblică, vlădica nu primea să aibă la el traistă cu merinde, ci luară numai un burduf mic cu apă. Drumul pe care îl aveau de străbătut în acea zi era lung, însă apă se găsea din belşug şi fiind vară, puteau să-şi potolească foamea cu fructe de pădure, deşi culesul lor le lua timp şi dintr-acesta nu aveau destul.

Merseră fără să se oprească până aproape de prânz, dar Andrei observă că vlădica mergea mai greu decât cu o zi înainte. Când se opriră, bătrânul scoase sticluţa cu leacuri, pe care o femeie din sat i-o umpluse la loc şi îşi înmuie din nou pansamentele de la genunchi. Andrei se îndoia de efectele acelei tincturi, dar nu zise nimic, gândind că oricum nu avea ce să-i facă rău. Porniră din nou la drum, dar trebuiră să facă pauze din ce în ce mai dese, mai ales când aveau de urcat.

- Ce-ai zice vlădica, dacă te-aş lua eu în spinare şi te-aş duce aşa o bucată de drum, ca să-ţi odihneşti un pic picioarele? îl întrebă el la un moment dat.

- Nici gând, fiule, răspunse bătrânul. Adică, îţi mulţumesc că te-ai gândit, dar aşa ceva nu se poate. Sunt o leacă obosit, ce-i drept, dar încă mai pot merge pe picioarele mele. Când n-oi mai putea, mă retrag la schit şi las pe altul să facă munca asta, că asta este... mergi pe jos, din sat în sat, din casă în casă, să aduci oamenilor bucuria şi lumina lui Hristos.

Andrei, nu mai zise nimic şi porniră mai departe. Spre seară, ajunseră totuşi la poalele dealului şi se opriră pentru a nu ştiu câta oară, fiindcă bătrânul nu mai putea merge aproape de loc.

- Trebuie să mă laşi să te duc în spinare, vlădica, fiindcă nu mai ajungem la timp la sobor.

Bătrânul se gândi o vreme, ştiind bine că nu mai putea urca singur dealul acela, după care spuse:

- Bine, aşa să fie fiule. În cele din urmă, pe cine să mint că mă mai ţin picioarele? A venit dar timpul să mă retrag... o să le spun şi celorlalţi vlădici că las pe altul în locul meu. Păcat că tu trebuie să pleci, că tare mi-ar fi plăcut să rămâi în locul meu... te-au plăcut şi oamenii din Sângeru... ce crezi că ei nu se gândesc că sunt bătrân şi că într-o zi nu o să mai fac faţă?

- Mulţumesc părinte, dar chiar nu pot. Mâine seară trebuie să merg înapoi în poiana aceea unde mă aşteaptă Valachiil. Dar nu ai şi dumneata alt ucenic, pe care să îl pui în locul dumitale?

- Supărarea mea este că ucenicul pe care-l aveam pregătit şi pe care îl voia şi poporul s-a îmbolnăvit şi a murit astă primăvară, oftă vlădica.

- Îmi pare rău, zise Andrei.

- Mai am trei ucenici la schit, dar nu ştiu dacă vreunul este potrivit pentru această muncă, mai ales că ei stau retraşi şi sunt mai puţin obişnuiţi cu lumea. Dar problema este că poporul nu prea îi cunoaşte şi la noi poporul alege până la urmă pe vlădică, că doar e vlădica lor...

În cele din urmă se ridicară, iar Andrei îl luă în spinare pe bătrân şi începu urcuşul. Omul era atât de slab, că lui Andrei i se părea că duce în spate un copil. Ajunseră sus, înainte de a se întuneca şi văzură o colibă în mijlocul unui platou, în faţa căreia câţiva oameni făcuseră un foc mic şi stăteau de vorbă în jurul lui.

- Pune-mă jos Andrei taică, îl rugă bătrânul şi acesta îl ascultă. Cam puţină lume, anul ăsta, observă el.

- Dar cam căţi vlădici vin de obicei?

- Anul trecut am fost zece şi obiceiul este ca fiecare să vină cu un ucenic.

Ajunseră la colibă şi ceilalţi îi primiră cu căldură. Se îmbrăţişară pe rând cu toţi iar vlădica Ioan îl prezentă pe Andrei ca pe noul său ucenic. Erau în total şapte vlădici şi şapte ucenici. Andrei privea la acei oameni înduhovniciţi, îmbrăcaţi în haine sărăcăcioase, încălţaţi cu opinci şi care în pofida tuturor vitregiilor ţineau aprinsă candela credinţei în Hristos în întreaga Valahie.

„Dacă ar putea şi alţii să vadă priveliştea asta” îşi zise Andrei în sinea sa, pe deoparte recunoscător că se afla acolo, iar pe de altă parte întristat pentru cei care nu vor avea ştiinţă de aşa ceva şi vor crede că ierarhii sunt aceia ce umblă în haine sclipitoare, călare pe cai şi purtându-se asemenea stăpânilor.

Intrară apoi în colibă, care era luminată de patru lumânări groase agăţate pe pereţi şi avea în mijloc o masă rotundă, cu nişte buturugi de jur-împrejur, ce ţineau loc de scaune. Vlădicii se aşezară lângă masă, iar ucenicii în spatele lor, cu excepţia unuia ce sta şi el la masă şi urma să pună în scris cele ce se hotărau în acea seară.

Discuţiile începură cu stabilirea calendarului pentru anul următor, data Sfintelor Paşti şi citirile biblice pentru fiecare duminică în aşa fel ca să fie în toate bisericile la fel.

Apoi, vlădica Gheorghe, care era din părţile Dunării şi deci mai aproape de ţinuturile bulgăreşti propuse să se lungească un pic posturile, după felul slavonesc(7), dar nimeni nu îl susţinu, iar vlădica Ioan le aminti cum sfântul Ioan Cassian spusese că „pe noi ne-au învăţat Sfinţii Părinţi că posturile lungi nu sunt folositoare”(8) şi toţi ceilalţi acceptară să lase posturile aşa cum fuseseră şi până atunci.

Discutară apoi situaţia unui vlădică din apropierea Milcovului, unde se afla episcopia catolică a cumanilor şi care nu mai venise de câţiva ani la sobor şi despre care se auzise că se luase după obiceiurile catolice şi dăduse voie preoţilor să ia taxe de la oameni şi făcuse tot felul de alte schimbări. Vlădica Ioan le spuse celorlalţi să se ferească de asemenea amăgiri şi le mai spuse ce auzise de la un părinte grec, despre felul cum sunt trataţi ceilalţi creştini de către catolici. Vlădica acelui părinte mersese de mult la un sobor catolic, unde preoţii din Răsărit fuseseră crunt jigniţi, deşi fuseseră invitaţi acolo (9). Tot atunci se mai luaseră şi hotărâri care contraveneau vechilor canoane. Atunci se făcuse pentru prima dată spovedania obligatorie(10) cel puţin o dată pe an şi astfel se condiţiona Sfânta Împărtăşanie, taină ce venea direct de la Hristos, de spovedania stabilită de cler.

Discutară astfel despre tot felul de probleme şi Andrei se minuna cum toţi păstrau o atitudine de respect şi înţelegere faţă de ceilalţi chiar şi când aveau păreri diferite. Totuşi, îşi dădu seama că exista o problemă mai mare, care plutea în aer, dar pe care niciunul nu o atacase direct. În cele din urmă, vlădica Mihai de la Olt deschise discuţia mai direct.

- Fraţilor, voi ştiţi cum am vorbit şi alte dăţi despre greutăţile pe care le avem şi cum au fost dintotdeauna păreri că ar trebui poate să ne punem sub oblăduirea unei biserici mai mari cum e cea de la Constantinopol, sau Roma sau de ce nu, cea de la Târnovo, dar de fiecare dată s-a hotărât să ne păstrăm neatărnaţi şi bine a fost, dar uite ce vreau să vă spun eu. Până acum noi nu am avut ţari sau regi cum au vecinii noştri, împăraţi cum are Constantinopolul şi Roma, dar uite că acum s-a ridicat un vodă viteaz (11), care îşi creşte fiul aşa fel ca să fie şi mai puternic ca el, cu oaste mai mare, ca să apere ţara de duşmani. Eu cred că acest om o să reuşească până la urmă să pună temeliile unei familii de domni puternici. Este bărbat cu frica lui Dumnezeu fiindcă a construit biserici şi acum zideşte o mânăstire. N-ar fi poate acum vremea să îl sprijinim şi noi pe dânsul, ca apoi şi el să sprijinească biserica noastră, ca să avem şi noi o episcopie, un loc al nostru, nu să umblăm tot aşa pe drumuri, fără casă, fără adăpost, nevoiaşi şi neapăraţi de nimeni, atunci când ne prigonesc alţii?

De la aceste vorbe discuţia se aprinse ceva mai mult decât până atunci. După cum îi auzea pe cei şapte vorbind, Andrei ar fi zis că cel puţin trei din ei ar fi fost înclinaţi să facă o schimbare, deşi unii auziseră că vodă ar fi fost cu catolicii şi asta ar fi însemnat ca el să treacă la credinţa lor, că ei nu ar fi făcut pasul în direcţia aceea.

- Uite cum văd eu lucrurile fraţilor, spuse şi vlădica Ioan la un moment dat. Ce dacă nu avem un loc al nostru şi suntem tot timpul pe drum? Oare nu aşa a fost şi Mântuitorul, care a spus că Fiul Omului nu are un loc unde să-şi pună capul? Ce dacă suntem prigoniţi? Oare El nu a fost prigonit? Şi nu ne-a spus el că fericiţi vom fi când vom fi prigoniţi în numele Lui? De ce să facem vreun pact cu domnia, când ştim cu toţii că regii şi împăraţii vor biserica de partea lor, numai ca să arate că au şi putere de la Dumnezeu? Biserica asta a noastră e a poporului şi e o biserică minunată. Numai apostolii lui Hristos au avut aşa biserică, pentru câteva generaţii, după care clerul a făcut pact cu împăraţii. Aceia le-au construit palate şi catedrale, iar ei au uitat de popor. Dar Iisus a venit pentru popor, pentru săraci, pentru bolnavi, pentru oropsiţi şi nu pentru bogaţi, cunoaşteţi doar pildele. Eu aşa cred, biserica noastră e a poporului, aşa ne-au lăsat-o cei dinaintea noastră şi trebuie să rămânem aproape de popor, adică ce zic eu, să rămânem în mijlocul poporului.

Vorbiră aşa toată noaptea, fiecare aducând argumente pro şi contra, dar în final nu schimbară nimic în acea privinţă. Vlădica Ioan nu mai spusese o vorbă şi în sinea lui era trist fiindcă vedea cum astfel de discuţii care apăruseră de pe vremea când el era tânăr deveniseră din ce în ce mai dese.

La revărsatul zorilor, îşi luară rămas bun unii de la alţii, se îmbrăţişară şi plecară fiecare spre satele lor. Andrei şi vlădica Ioan porniră înapoi pe unde veniseră, urmând ca la un moment dat să ia altă potecă spre miază-zi care ducea la schit. Pe bătrân îl dureau însă atât de tare genunchii, că nu mai putea merge nici la vale. Andrei îl luă în cârcă, iar vlădica nu se mai împotrivi de loc de data aceasta.

- Trebuie să iau o hotărâre, Andrei şi trebuie să o iau chiar azi, cât timp mai eşti tu cu mine.

- Ce hotărâre vlădica?

- Pe cine să las în locul meu, fiindcă eu sunt beteag, după cum vezi. L-aş pune pe Artemie, care este pustnic la noi la schit. El vrea, dar oamenii nu cred că l-ar vrea şi atunci ce-am făcut? (12) Nu zic, parcă şi eu am o îndoială în privinţa lui, dar e un om învăţat şi cuvios, foarte cuvios... mi-a mărturisit că a văzut şi pe Valachiil.

- Artemie ăsta a fost oştean la viaţa lui, vlădica?

- Nu taică, de unde să fi fost oştean... e băiatul unui popă din Poiana şi s-a făcut schimnic de tânăr.

Ajunseseră lângă un pârâu şi Andrei se opri şi îl ajută pe bătrân să se aşeze pe un bolovan.

- Uite ce spun eu, vlădica. Dacă Artemie nu a fost oştean, dar zice că a văzut pe Valachiil, înseamnă că minte.

- Nu prea înţeleg cum vine asta, spuse nedumerit bătrânul.

- Eu nu ştiu cine este Artemie şi cine este oşteanul, dar Valachiil mi-a spus că din toată ţara, din câţi oameni sunt azi în viaţă, doar dumneata şi încă un pustnic care a fost pe vremuri oştean l-aţi văzut pe el.

- Doamne Dumnezeule, zise bătrânul punându-şi mâinile pe cap şi rămase aşa mut pentru o vreme.

- Ce facem, pornim la drum? îl întrebă Andrei.

- Pe pustnicul acela îl cheamă Petru, spuse vlădica. Trăieşte în munţi într-o colibă lângă o cădere de apă, Scropoasa îi zice lumea. Andrei taică, e departe de aici, dar te rog să mă duci la el azi, că eu singur nu mai pot merge.

- Să mergem atunci, ce mai aşteptăm, spuse Andrei şi îl ridică pe bătrân în spinare, după care porni voiniceşte la drum.

***

Drumul şerpuia printre dealuri, iar Andrei mergea cât putea de repede, gândindu-se că trebuia să profite de răcoarea dimineţii. Cerul era senin şi anunţa o zi călduroasă, dar odată ajunşi în munţi, va fi răcoare oricum, iar arşiţa rămânea în urma lor la şes şi în ţinuturile cu dealuri. Îşi găsise un ritm de mers tocmai potrivit, respirând la intervale regulate şi concentrându-se pe fiecare pas pe care îl făcea. Bătrânul se simţea vinovat că îi era povară lui Andrei, dar era convins că altă soluţie nu avea. Încerca să nu spună nimic ca să nu îl facă să vorbească pe tovarăşul său, care acum îl căra în spinare şi îşi făcea griji că l-ar putea face să întârzie la întâlnirea cu Valachiil.

În depărtare se vedeau munţii, pe care trebuiau să îi treacă, după care bătrânul îi spusese că venea un coborâş destul de scurt şi apoi urmau să meargă pe lângă firul apei până la coliba lui Petru. Se opriseră numai de trei ori, până într-un sfârşit când ajunseră pe vârful muntelui. Acolo mai făcură un popas de unde vlădica îi arătă în vale un fir de apă cu sclipiri argintii, la care trebuiau să ajungă şi pe care trebuiau să îl urmeze în sus, până la cascada Scropoasei.

Trecuse bine de amiază când sosiră la locul unde pârâul se prăvălea în vale şi de unde puteau să vadă sus pe peretele de stâncă o colibă de lemn aşezată pe o mică platformă şi care se adăpostea sub o stâncă ieşită în afară.

- Acolo este, zise bătrânul şi începu să strige: Petru, măi Petrule!

Munţii îi răspunseră cu ecoul vocii lui, dar sus acolo nu apăru nimeni. Andrei strigă şi el de câteva ori, dar cu acelaşi rezultat. Bătrânul se aşezase posomorât pe o piatră, gândindu-se că timpul se scurgea acum împotriva lui, iar Andrei trebuia să plece deseară.

- O fi plecat pe undeva în vale, sau cine ştie s-o fi mutat în altă parte, zise vlădica pe un ton descurajat.

- Dacă tot am venit până aici, eu zic să mă urc până sus să văd ce e acolo.

- Nu mai pierde timpul fiule... mai bine coborâm în primul sat şi întrebăm pe oameni dacă ştiu unde e Petru.

- Eu mă duc totuşi, spuse Andrei şi începu să se caţere pe versant.

Era un urcuş greu, trebuia să se prindă cu mâinile de crăpăturile din stâncă şi să-şi aleagă cu grijă locul unde punea piciorul, iar opincile nu aveau niciun fel de aderenţă pe piatra cenuşie, aşa că se opri şi se descălţă. „Bine măcar că e uscat” îşi zise Andrei, continuând urcuşul. Ajunse în cele din urmă pe platforma pe care se găsea coliba şi se plecă un pic pentru a nu se lovi cu capul de stânca de deasupra. Coliba era mică, de-abia să fi încăput doi oameni în ea şi o blană de oaie atârna la intrare, ca o draperie.

Dădu la o parte blana jerpelită şi privi înăuntru. Un bărbat cu faţa slabă şi cu o barbă lungă, neîngrijită zăcea întins pe nişte ţoale rupte, acoperit cu o blană îngălbenită. „E mort” îşi spuse Andrei şi se întoarse să iasă, ca să-i spună bătrânului ce aflase acolo sus, dar în acel moment auzi un geamăt încet care îl făcu să tresară. Se întoarse şi văzu că bărbatul îşi mişca buzele, dar ochii îi ţinea închişi.

- Trăieşti deci, măi omule îi zise el şi puse o mână sub capul lui şi îl ridică puţin.

Omul deschise ochii şi îl privi fără să scoată un sunet. În colţul colibei era un ciubăraş de lemn, cu ceva apă rămasă în el. Andrei îşi făcu palma căuş, luă apă în ea şi o turnă încet pe buzele omului.

- Sunt Andrei, zise el încet. Am venit cu vlădica Ioan la tine.

- Vlădica? întrebă omul cu un glas sfârşit.

- Da, vlădica Ioan. Am venit să te luăm să te ducem la schit.

- N-am murit? întrebă bărbatul.

- Cum să mori? N-ai timp să mori, trebuie să te faci bine... să prinzi putere din nou, că ai multe de făcut. De când oare zaci aici?

- Nu ştiu... m-am îmbolnăvit şi pe urmă, nu mai ştiu... dar nu m-am mai putut ridica.

- Ciubărul cu apă era plin, când ai căzut la pat? întrebă Andrei, apoi se gândi că pat era un cuvânt total nepotrivit, pentru grămada de zdrenţe pe care zăcea pustnicul.

- Era jumate, şopti acesta.

- Atunci, pe semne că zaci aici de vreo trei-patru zile, spuse Andrei ştiind cam câtă vreme poate supravieţui un om fără apă. Am să te iau acuma şi o să te duc jos, zise el.

Bărbatul încercă să se ridice singur, dar nu reuşi.

- Uşurel, uşurel, îi spuse Andrei şi se apucă să tragă nişte zdrenţe de sub bolnav, răsucindu-le şi înodându-le între ele.

Împleti un fel de ham cu patru capete, pe care îl puse pe sub bolnav. Apoi se întinse cu grijă cu spatele peste el şi trase două capete peste umerii săi, iar două printre picioarele sale şi le legă unele de altele. Se ridică încet şi ieşi afară din colibă cu Petru agăţat în spatele său, ca o desagă. Vlădica privea uimit de jos la ei, dar nu scoase o vorbă. Andrei începu să coboare încet, aşa cum urcase, cu faţa către peretele de stâncă şi îi trebui ceva timp până să ajungă cu bine jos. Îl întinse pe Petru pe o bucată de iarbă, ce creştea acolo printre stănci şi începu să respire adânc, pentru a-şi recăpăta puterile.

Vlădica se aşezase în genunchi lângă Petru şi vorbea cu el, încurajăndu-l şi spunându-i că vrea să îl ia la el la schit.

- Trebuie să ne grăbim, spuse Andrei. Vă iau pe rând şi vă duc înapoi până pe vârful muntelui, după aia vedem noi cum mergem la vale.

- Dar nu trebuie să ne întoarcem pe acolo, spuse vlădica. Coborâm pe aici pe firul apei... eu cred că pot să merg la vale singur. E un sat acolo jos, unde ne laşi pe noi, iar tu o porneşti spre miazăzi, pe altă potecă ce te duce la locul unde te aşteaptă Valachiil.

- Valachiil te-a adus? întrebă Petru pe Andrei şi după glasul lui s-ar fi zis că mai prinsese viaţă.

- Da, Valachiil.

- Şi unde trebuie să te întâlneşti cu el?

- Este o poiană... dacă mergi în sus pe firul apei de la troiţa de pe drumul spre Sângeru.

- O ştiu, spuse Petru. Oamenii îi spun Poiana Crucii. Nu e acolo un perete mare de stâncă?

- Ba da.

- Şi când te uiţi la el dintr-o parte, iar soarele este foarte jos, apare o cruce pe el.

- Am văzut-o spuse Andrei.

- Păi nu e chiar aşa departe. Mergi în vale şi dai de o stână, continuă încet Petru. Sunt doi ciobani acolo, trimite-i pe ei aici să ne ia şi spune-le lor să-ţi arate scurtătura spre Poiana Crucii. Mie mi-e greu să-ţi explic, dar de la ei se şi vede drumul.

- Nu pot să vă las singuri aici, spuse Andrei după ce se gândi o clipă. Dacă nu găsesc niciun cioban la stână? Uite cum facem: pe dumneata te iau în spinare, iar vlădica îşi pune o mână după umerii mei şi îl ţin eu cu o mână să aibă mai puţină greutate pe picioare şi să poată merge aşa cătinel.

- Măi Andrei, de ce nu vrei să faci după cum zice Petru? întrebă bătrânul.

- Nu, facem cum v-am zis. Hai că pornim la drum, spuse el şi îl ridică pe Petru în spinare.

Mergeau încet pe cărarea înspre valea pârâului, iar vlădica Ioan părea că prinsese mai multă putere, ori făcea eforturi supraomeneşti, fără să cârtească. Ajunseră într-un loc unde poteca făcea o cotitură şi de sus de acolo puteau vedea în vale stâna, dar nu se vedea nici urmă de oi şi cu atât mai puţin de ciobani.

- V-am zis eu, spuse Andrei. Ce făceam acum, dacă vă lăsam acolo sus cum voiaţi?

- Ciobanii trebuie să fie prin apropiere, cu oile. Seara se întorc oricum la stână, spuse vlădica.

- Sper aşa să fie, dar până una-alta, am să vă duc pe amândoi acolo. Haidem, spuse Andrei şi se porniră din nou la drum.

Intrară în strunga oilor cu puţin timp înainte să se însereze şi ciobanii tot nu se întorseseră. Andrei intră în coliba păstorilor, îl întinse pe Petru pe paiele care erau pe jos şi ţineau loc de pat, iar vlădica intră şi el în urma lor şchopătând.

- Mergi acum Andrei si Dumnezeu să te binecuvânteze pentru tot ce ai făcut, spuse vlădica.

- Dumnezeu să-ţi răsplătească, zise şi Petru.

Andrei îl îmbrăţişă pe bătrân şi îi strânse mâna lui Petru, după care ieşi în grabă din colibă, dar rămase înlemnit în prag. În faţa sa stătea chiar Valachiil, îmbrăcat în aceeaşi haină purpurie şi cu părul său lung fluturând în adierea vântului.

- Mai, mai că îmi făceam grijă pentru tine că nu o să termini treaba la timp, zise Valachiil zâmbind.

- Păi nici nu ştiu, dacă aş mai fi putut ajunge până la miezul nopţii, răspunse Andrei şi îngenunchie.

- Ridică-te şi haide înăuntru că vreau să vorbesc cu tovarăşii tăi, înainte ca păstorii să se întoarcă.

Intrară în colibă, unde vlădica Ioan, care auzise discuţia lor se şi aşezase în genunchi, iar Petru se ridicase într-un cot, într-o încercare disperată de a îngenunchea şi el.

- Rămâi întins, îi spuse Valachiil, apoi îi făcu semn vlădicii să se ridice. O să te faci bine în curănd, îi spuse el lui Petru, iar acesta îşi făcu cruce. Aţi făcut treabă bună toţi trei, dar vlădica Ioan mai are să îţi spună ceva, Petre.

Petru reuşi să se ridice în şezut şi se sprijini cu spatele de perete.

- Dragă frate Petre, începu vlădica. Eu şi cu Andrei tocmai ne-am întors de la soborul de pe Dealul Negru şi mi-am dat seama că pentru mine slujba asta este prea mult, fiindcă am betegit şi nu mai pot umbla aproape de loc. Dar un vlădică beteag şi care numai poate umbla... asta nu se poate. Aşa că m-am gândit la tine, mai ales după cele ce mi-a spus Andrei. Mulţumesc lui Valachiil care mi l-a trimis pe Andrei care m-a păzit şi m-a cărat în spinare, că dacă nu ajungeam astăzi, nu ştiu ce se întâmpla cu tine, Petre. Eu aş vrea ca tu să rămâi vlădică în locul meu şi sunt convins că şi credincioşii te vor vrea, mai ales că te ştiu cu toţii ce fel de om eşti. Acum te întreb pe tine: vrei să fii vlădică în urma mea?

- Vreau părinte, dacă tu vrei, zise Petru cu lacrimi în ochi.

- Dumnezeu să te binecuvănteze, spuse bătrănul. O să ajungem noi cumva la schit şi fraţii noştri de acolo or să te îngrijească, până te pui pe picioare, iar eu te voi învăţa una şi alta, adică toate lucrurile folositoare pe care trebuie să le ştie şi să le facă un vlădică, aşa cum şi pe mine m-a învăţat vlădica dinaintea mea... Apoi vom trimite vorbă la cele treizeci şi două de biserici, să vină oamenii să te cunoască, să vorbească cu tine şi la urmă să hotărască dacă eşti vrednic.

- Aşa să faceţi, spuse Valachiil. Acum Ioane, spune-i şi ce s-a discutat aseară la sobor, ca să ştie şi Petru şi să vedem ce crede el despre acelea.

Vlădica începu să-i povestească despre discuţiile pe care le-au avut despre calendar, despre post şi în final ajunse la discuţia despre schimbările care le-ar fi dorit unii, subordonarea la vreo patriarhie mai mare sau punerea sub protecţia domnilor sau a regilor.

- Tu ce crezi despre toate astea? îl întrebă Valachiil.

- Eu, dacă va da Dumnezeu să ajung vlădică, o să propovăduiesc şi o să-mi dau chiar viaţa pentru aceleaşi lucruri în care crede şi vlădica Ioan. Biserica noastră este a poporului şi trebuie să rămână aşa, iar vlădicii sunt slugile poporului şi nu stăpânitorii lui.

- Bine ai grăit, spuse Valachiil. Iar eu îţi spun că într-adevăr să lupţi până la ultima suflare pentru această cauză, fiindcă ceea ce aveţi acum este cea mai bună biserică pe care o poate avea un popor. E ea săracă în averi, dar este mai bogată decât oricare altă biserică, e ea prigonită şi nu are oaste să o apere, dar e mai puternică decât oricare alta. Biserica aceasta nu vi-o poate lua nimeni, pentru că este în sufletele oamenilor şi nimeni nu o poate lua nici cu sila de acolo. Singurul pericol este ca să o pierdeţi voi singuri, voi adică vlădicii în primul rând, dar şi popii şi poporul. Iar dacă o să o pierdeţi, va veni blestem mare peste acest popor. Veţi fi robiţi de alţii, dar mai rău... vă vor robi şi jefui chiar ai voştri. Frate pe frate se va vinde, prostia se va ridica deasupra înţelepciunii şi hoţia deasupra cinstei şi veţi avea parte numai de cârmuitori lacomi şi grabnici la trădare, iar clerul vostru li se va face lor părtaşi şi vor asupri poporul împreună şi îi vor pune pe cei mai buni fii ai ţării în temniţă şi îi vor omorâ.

Se făcuse linişte şi niciunul nu mai rosti o vorbă, după cele spuse de Valachiil. După câteva clipe, acesta le vorbi din nou, de data asta zâmbind:

- Iată că eu şi Andrei, trebuie să plecăm în curând, dar ce-ar fi să povesteşti tu Petre puţin despre tine, aşa ca să audă şi Andrei, înainte de a pleca noi.

- Aşa voi face stăpâne, spuse Petru, ştergându-se cu mâneca hainei pe fruntea asudată. Mă numesc Petru, am patruzeci şi cinci de ani şi sunt din satul Izvoarele. Am învăţat să citesc şi să scriu de mic, de la popa Vasile care slujea la biserica de la noi din sat. După obiceiul locului, el alegea doi, trei băieţi din sat, pe care îi ţinea mai mult pe lângă dânsul, îi învăţa carte, cât ştia şi el, cântări şi tot felul de alte lucruri bisericeşti. Când a murit popa Vasile, eu de-abia împlinisem douăzeci de ani, îmi luasem nevastă tânără şi aveam doi copii mici, doi băieţi.

Se opri acolo şi nu mai putu să continue pentru câteva momente, dar nimeni nu spuse nimic şi în cele din urmă, Petru reluă firul povestirii.

Imediat după moartea popii Vasile, adică după ce acesta a fost înmormântat, oamenii din sat veniseră la el într-o seară, când el tocmai se întorsese de la cosit şi îi spuseseră că îl voiau pe el să ia locul popii Vasile. A fost bucurie mare la ei în casă în acea seară, părinţii şi fraţii lui, prietenii, toţi se strânseră acolo ca să îl felicite. Peste două săptămâni veni în sat şi vlădica Ioan, care era tânăr pe atunci, să îl hirotonească. Urmaseră câţiva ani buni după aceea, copiii creşteau şi erau cu toţii fericiţi. Într-o zi plecase la târg cu măgăruşul lui, ca să vândă un ulcior de miere, fiindcă avea câţiva stupi, iar în schimb să cumpere lucruri trebuincioase familiei.

Când se întorsese însă acasă de la târg, găsise satul ars şi trecut prin sabie. Pe uliţe zăceau trupurile sătenilor morţi, hambarele erau goale şi arse, totul era distrus. Câteva femei se adăpostiseră împreună cu copiii în biserică, dar nelegiuiţii care prădaseră satul, dăduseră foc bisericii şi îi omorâseră acolo pe toţi. Pe soţia sa o găsise moartă în biserică, ţinând la piept cei doi copilaşi ai lor. Doar câţiva oameni din sat reuşiseră să scape, pentru că fugiseră în pădure. Unii spuneau că fusese o ceată de soldaţi cumani, care arsese satul, dar alţii ziceau că fuseseră tătari.

Petru îşi înmormântă singur familia, după care, ajutat de cei câţiva rămaşi în viaţă şi de oamenii veniţi din alte sate ca să-şi vadă rude sau prieteni, înmormântară pe toţi morţii. După aceea plecă în pădure şi trăi acolo în sălbăticie, plângând şi tot gândindu-se cum să se răzbune. În cele din urmă porni la drum şi se înfăţişă boierului Florea, care stăpânea peste acele locuri. Boierul avea o mică oaste şi Petru se gândise să se facă oştean la el, doar, doar o avea vreodată ocazia să fie faţă în faţă cu cei care îi uciseseră tot ce avea mai scump pe lume. Dar boierul avea alte treburi şi nu îl băgă în seamă, aşa că Petru se hotărâ să plece din acele locuri şi merse spre Apus, cale de două zile, trecu Oltul şi se nimeri că un boier mare din partea locului avea nevoie de bărbaţi tineri la oastea sa, care era destul de mare, aşa că îl primi. După vreo doi ani sub arme la boier, Petru deprinsese destul de bine meşteşugul armelor şi era preţuit ca unul dintre cei mai viteji oşteni, iar boierul îl şi plătea destul de bine. Cu toate acestea, nu îndeplinise ceea ce dorise fiindcă boierul se lupta mai mult cu alţi boieri, iar cu cumanii si cetele de năvălitori care se mai nimereau din când în când în acele locuri se luptau numai arareori. Într-o zi, în care primise ordin să meargă să ridice dările dintr-un sat, ai căror locuitori întârziaseră plata, Petru se hotărâ să plece în pribegie. Călare pe calul său, trecu munţii, doar cu o sabie asupra lui şi o desagă cu merinde şi merse aşa din loc în loc, slujind cu simbrie la oştile diverşilor nobili timp de trei ani.

În cele din urmă ajunse la Florenţa unde fusese primit în oastea unui faimos condottiere. Abia acolo aflase Petru, care se numea acum Pietro, ce înseamnă cu adevărat meşteşugul armelor sau arta războiului, cum o numea noul său stăpân. Cincisprezece ani slujise în acea oaste, timp în care învăţase multe şi luase parte la sute de lupte sângeroase, din care Dumnezeu îl scăpase fără răni grele, doar tăieturi şi vânătăi, dar nimic care să îl ologească pe viaţă. Condotierul, care era tot timpul cu ochii pe soldaţii săi, îi observase de la început calităţile sale şi după câţiva ani îl puse în fruntea a zece oameni, iar mai târziu îi dădu comanda peste cincizeci de soldaţi şi de fiecare dată îi mări solda cu dărnicie. Petru nu se gândea la bani, ci mai mult vroia să uite de nefericirea sa, iar pericolul luptelor îi făcea bine, fiindcă îi alunga gândurile şi amintirile dureroase.

Scurt timp după ce împlinise patruzeci de ani îi veni în minte că ar putea să facă ceva şi pentru oamenii de pe meleagurile lui. Se gândi că ar putea să pregătească de luptă o oaste destul de mare, să înveţe pe valahii săi taine ale luptei cu sabia pe care aceştia nu le ştiau, să-i organizeze şi să facă din ei o oaste de temut. Avea însă contract cu condotierul, aşa că a trebuit să mai stea un an.

Întors în ţară, găsise lucrurile aşa cum le lăsase, boierii luptându-se în continuare unul cu altul şi niciunul nu voise să-i dea o slujbă de comandant, ci de simplu oştean, în timp ce alţii îi spuseseră dela obraz, că la patruzeci şi unu de ani nu îi mai făcea pielea doi bani.

Se dusese atunci la schit la vlădica Ioan, care îl recunoscu cu greu, aşa mult se schimbase, dar se bucură nespus că îl vede, mai ales că lumea vorbea despre el că murise în luptă. Cei trei călugări de la schit copiau de zor la manuscrise şi Petru ceru şi el o evanghelie ca să o citească, fiindcă se hotărâse să se facă pustnic. Ioan îi dădu o evanghelie a lui Matei, pe care călugării tocmai o terminaseră de caligrafiat, iar Petru se duse la Scopoasa unde îşi făcuse o colibă şi începuse o viaţă singuratecă, mâncând puţin, citind şi rugându-se toată ziua. La vreo câteva luni după aceea, în mijlocul iernii, îi veni o idee. Coborâ în sat de unde cumpără un măgar şi plecă spre sud cu gândul să treacă Dunărea care cu siguranţă îngheţase şi să ajungă la Târnovo, unde era centru mare bisericesc. Avea bani destui, aşa că vroia să cumpere cât mai multe cărţi cu putinţă. S-a întors după trei săptămâni, cu doi saci plini cu manuscrise pe care le dărui schitului şi îşi opri şi el căteva ca să le citească. Pe drum îl atacaseră de două ori tâlharii, dar spre ghinionul lor, Petru încă purta sabia cu el şi fusese vai şi amar de pielea lor.

- Spune Petre, mai ai sabia aceea care ai adus-o cu tine din pribegie? îl întrebă Valachiil.

- O mai am stăpâne. E la mine în colibă sub nişte pături.

- Când te faci bine, du-te înapoi şi adu-o la schit.

- Ce să fac cu sabia la schit, stăpâne? Eu credeam că aşa ceva nu se cade...

- Nu se cade să ucizi, dar se cade să înveţi pe oameni cum să se apere, când alţii îi atacă să le omoare familiile şi să îi jefuiască, spuse Valachiil.

- Aşa voi face, stăpâne.

Se făcuse linişte şi afară era aproape întuneric, când un lătrat de câine se auzi de undeva din depărtare.

- Se pare că vin ciobanii cu turmele, spuse Valachiil. Rămâneţi cu bine, că noi trebuie să plecăm.

Andrei îi îmbrăţişă pe cei doi, luându-şi rămas bun de la ei, după care ieşi repede din colibă, în urma lui Valachiil.