www.liviuoltean.com

LIVIU OLTEAN

BISERICA PIERDUTǍ

© Liviu Oltean

Ianuarie, 2010

Redactare: Eastpoint Books

Copertã: Alina Oltean

Personajele, localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane sau situaţii reale este întâmplătoare.

Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor internaţio-nale. Această carte sau părţi ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.

Capitolul 11

- Petrescule, vreau să aduni tot personalul azi la ora unu, pentru o şedinţă scurtă.

- Am înţeles, tov comandant.

Dudescu închise telefonul, apoi începu să scrie de zor pe o foaie albă de hârtie. A doua zi urma să plece la Bucureşti, pentru un curs de o săptămână, dar înainte de a pleca, vroia să dea instrucţiuni clare pentru fiecare dintre subalterni, să împartă sarcinile şi să le mai atragă încă o dată atenţia asupra unor aspecte din regulament.

În lipsa lui, Petrescu era cel ce prelua comanda penitenciarului, iar Dudescu era din ce în ce mai mulţumit de felul în care acesta evoluase în ultima vreme. Nu îi spusese încă, dar Costea pusese ochii pe el şi chiar vroia să îl ia la el în departament.

Se opri o clipă din scris, fiindcă gândul îi zburase iar la Mirela. Relaţia lor devenise din ce în ce mai dificilă, deşi el evita orice fel de discuţie şi renunţase pentru moment să o convingă să facă ceva pentru a se întoarce în învăţământ. Devenise din ce în ce mai irascibilă, iar el, deşi o iubea la fel de mult ca în prima zi, parcă se gândea cu nerăbdare să plece la acel curs la Bucureşti, unde urma să întâlnească vechi prieteni şi foşti colegi şi să mai uite puţin de discuţiile de acasă. Zâmbi aducându-şi aminte de cearta pe care o avuseseră cu o zi înainte, care pornise din absolut nimic. În final, Mirela îi spusese că se apropie perfect de definiţia miliţianului cu o singură circumvoluţie pe creier: cea de la chipiu. Nici nu ştia dacă era de râs sau de plâns, dar asta era situaţia pentru moment, iar el îşi propusese să facă tot ce era posibil pentru a îmbunătăţi relaţiile dintre ei.

Se uită apoi pe altă foaie de hârtie pe care i-o adusese Vasile de cum sosise la serviciu. Era o listă făcută de Lizianu, cu titlul tuturor lucrărilor sale şi cu o scurtă prezentare a fiecăreia. Comandantul îşi dădu însă seama că nu avea acum timp de aşa ceva şi puse lista într-unul din sertarele biroului.

***

Dudescu privea spre tabla neagră de pe peretele din faţa sa, pe care locotenent-colonelul conferenţiar, tocmai schiţase cu cretă o diagramă ce aducea cu un tren de marfă desenat de un copil. Trăgea o liniuţă cu creionul pe caiet, de câte ori conferenţiarul făcea o greşeală gramaticală şi desena câte un cerculeţ, de câte ori spunea câte o aberaţie. În ultimele două ore scorul ajunsese la douăzeci şi patru de liniuţe şi nouă cerculeţe, dar întrucât respectivul dădea semne de oboseală, bănuia că scorul urma să crească exponenţial până la ora două, adică până la soneria finală.

Era două şi un sfert când se urcă la volanul Pobedei şi porni spre centrul oraşului. Îşi propusese să meargă la sediul Miliţiei Capitalei, să se întâlnească cu foştii săi colegi de la secţia de criminalistică. Nu spusese nimănui nimic, aşa că abia aştepta ca să îi ia prin surprindere.

Un subofiţer îl opri chiar în momentul în care vroia să intre cu maşina în curtea sediului.

- Unde mergeţi tov căpitan? îl întrebă acesta.

- La tov colonel Cernica.

- Păi nu puteţi să intraţi cu maşina, că văd că nu aveţi ecuson şi aveţi şi număr de Cluj la maşină.

- Bună observaţia, spuse Dudescu ironic. Unde să las maşina atunci?

- Parcaţi acolo peste drum?

- Unde? Lângă semnul acela de oprire interzisă?

- Acolo e perfect, tov căpitan.

- Păi vrei să dau de belea cu cei de la circulaţie?

- Ce belea, tov căpitan? Nu sunt eu aici? Stau eu cu ochii pe maşina dumneavoastră.

- Bine tov plutonier, o las acolo atunci.

Plutonierul opri maşinile care veneau pe stradă, în aşa fel ca Dudescu să dea cu spatele în mijlocul străzii, după care acesta parcă maşina exact în dreptul semnului de interdicţie, încuie uşile şi se îndreptă în grabă spre intrarea principală.

Intră în biroul în care lucrau opt ofiţeri, majoritatea foşti colegi şi care îl primiră cu mare bucurie.

- Măi flăcăi, ia uitaţi cine ne onorează cu prezenţa, Dudescu în persoană, strigă Mihai Dorneanu şi îl îmbrăţişă.

- Ia uitaţi măi, că i-a mai crescut încă o stea pe umăr, nu ca amărâţii de noi, numa’ cu trei zise altul.

Au stat de vorba cam un sfert de oră, stabilind să se întâlnească după program la Carul cu Bere, după care Dudescu le-a spus că îi lasă să lucreze şi porni spre uşă. În acel moment sună un telefon şi Dorneanu îi strigă din urmă:

- Florine, treci pe la tov colonel, că vrea să te vadă.

„Perfect” îşi zise acesta şi se îndreptă apoi spre capătul culoarului, unde era biroul colonelului.

- Ce faci măi Dudescule, îl întâmpină colonelul când intră în birou.

- Nu aşa bine ca dumneavoastră. Să trăiţi, spuse Florin dând mâna cu fostul său şef.

- Ce vorbeşti, măi? Aş vrea eu să o duc aşa bine ca tine... avansat în grad, cu maşină mică, cu nevastă tânără...

- Aşa este, zise Dudescu lăsând să îi scape un oftat. Dar de unde ştiţi de maşină?

- Stăteam la geam mai devreme şi te-am văzut parcând maşina vis-a-vis... zic eu, măi ăsta n-o fi Dudescu? Şi uite că tu erai...

- Da, eu eram. Am venit la un curs de perfecţionare pentru o săptămână şi am zis să mai trec un pic pe la locul unde am lucrat, dar unde n-am avut parte să rămân, zise Dudescu posomorât.

- Lasă măi, că s-or mai limpezi lucrurile... şi de altfel să nu crezi că aici e raiul pe pământ. Îţi spun cinstit că am nişte probleme în ultima vreme, de numai pot dormi nopţile. Am avut două crime acum o lună, că ne-au înnebunit. Ne învârtim în cerc ca momâile şi nu putem ajunge nicăieri. O sută de suspecţi şi nici o arestare, dacă mă crezi...

- Mai bine aşa, tov colonel. Mai bine decât niciun suspect şi o sută de arestări.

- Asta-i la tine acolo? De-aia eşti aşa afanisit?

- Şi de-aia şi cu soţia nu prea ştiu ce se întâmplă... dar n-am venit aici să mă plâng.

- Ba să ştii că uneori poţi să te şi plângi... dacă are cine să te asculte. Te mai descarci... eu am încercat întotdeauna să ascult pe cei care au probleme. Crezi că eu nu am necazuri? Acum două luni a murit mama şi nici n-am avut cui să-i spun cât de amărât eram. Nevastă-mea nu o avea la inimă... nici nu cred că i-a păsat că a murit. Am stat aici în birou singur şi ştii ce am făcut? Am plâns măi... am plâns singur, aici ca un copil... eu ditamai colonelul. Am plâns...

- Îmi pare rău, dom’ colonel.

- Aia e... asta e viaţa. O zi bună, două proaste, n-ai ce face. Acum cu crimele astea... două femei, omorâte probabil de acelaşi individ. Am mers pe o sută de urme şi nimic, sau aproape nimic...

- Aproape nimic?

- Aproape, fiindcă portretul psihologic al criminalului se potriveşte cu cel al trei suspecţi... numai că unul este mort de un an, iar ceilalţi doi sunt în puşcărie.

- În puşcărie? întrebă Dudescu gânditor.

- Da, în puşcărie... n-avea cum să fie niciunul din ei.

- Pot să vă spun o poveste, tov colonel?

- Ce poveste?

- Ceva ce am auzit eu... să zicem că am auzit două persoane vorbind în tramvai...

- În tramvai?

- În tramvai sau în autobuz, nu contează... poate în tren.

- Spune, îl îndemnă colonelul, înţelegând că nu vroia să dezvăluie sursa.

- Există un program special, pus în practică de unii tovarăşi din ministerul nostru, numai că din alt departament... Ei folosesc pe anumiţi deţinuţi pentru diverse operaţii. Îi scot din penitenciare pe perioade scurte şi le dau anumite misiuni. Aceşti deţinuţi, nu sunt mulţi, dar sunt oameni extrem de periculoşi şi uneori când scapă de sub control, pot face cele mai ciudate şi periculoase lucruri.

- Ce spui măi Dudescule? zise colonelul căzut dintr-o dată pe gânduri. Mă crezi că am avut de mult o asemenea bănuială? Dar uite că acum îmi confirmi şi tu lucrul acesta... extraordinar, extraordinar, murmură el.

Schimbară apoi subiectul şi vorbiră de tot felul de alte lucruri.

- Tov colonel, nu vi s-a întâmplat cumva să auziţi de unul Lizianu? întrebă căpitanul la un moment dat.

- Am auzit de strada Lizeanu.

- Nu, pe ăsta îl cheamă Lizianu... e profesor de istorie şi e închis la noi la penitenciar. Nu ştiu ce a făcut şi nici el nu ştie şi nici în dosar nu are mai nimic. Dar sunt nişte persoane care vor ca el să stea închis, sau poate chiar mai rău... Cred că a scris ceva, care i-a supărat pe acei...

- Pe acei tovarăşi? încercă colonelul.

- Nici nu ştiu dacă le putem spune tovarăşi... dânşii sunt cam în ambele luntre...

- Dar cam despre ce subiecte a scris Lizianu ăsta?

- Istorie, istoria bisericii... chestii dintr-astea.

- Înteleg, înţeleg, acum, zise calm colonelul. Să înţeleg atunci că tovarăşii aceia care nu-l plac pe Lizianu al tău poartă bărbi?

- Într-adevăr, aşa este.

- Dacă aud ceva, te anunţ, spuse colonelul ridicându-se şi întinzându-i mâna.

- Vă mulţumesc şi îmi pare foarte bine că m-aţi primit. În seara asta mă întâlnesc cu băieţii la Caru’ cu Bere să mai schimbăm o vorbă, că nu ne-am văzut de mult.

- Bine faceţi... aş veni şi eu dar am niţică treabă.

- Să trăiţi, salută Dudescu şi ieşi din cameră.

***

La restaurant era veselie mare. Dintre cei opt ofiţeri care se aflau la masă, numai Dudescu era îmbrăcat civil, pentru că avusese timp să meargă la hotel să se schimbe, în rest toţi ceilalţi erau în uniforme albastre, dar asta se pare că nu-i deranja câtuşi de puţin, iar halbele de bere se goleau cu mare viteză.

Care mai de care îşi aminteau păţanii din şcoala de ofiţeri, făceau haz de foştii lor profesori şi colegi, într-un cuvânt se simţeau mai mult decât bine.

Pe la ora opt seara, când cheful era în toi, apăru colonelul Cernica şi se apropie de masa lor. Săriră toţi în picioare, ca la o comandă, unii clătinându-se iar Dorneanu făcu greşala elementară de a saluta ducând palma la tâmplă, fără chipiu.

- Staţi jos, măi petrecăreţilor, îi dojeni colonelul, că faceţi ministerul de râs.

- Cum să facem noi ministerul de râs, tovarăşu’ colonel? se încumetă Dorneanu. Ne serbăm şi noi colegu’ de la Cluj, că nu l-am mai văzut de-un car cu bere... adică de ani, se bâlbăi el.

Ceilalţi râseră, iar Cernica îşi comandă şi el o bere, ceea ce era lucru rar. Mai vorbiră de una de alta, până la un moment dat când colonelul se ridică de la masă şi le spuse că el trebuie să plece.

- Păi cum aşa, insistă Vlădescu, nici nu v-aţi terminat berea tovarăşe colonel.

- N-are nimic, mai sunt şi alte ocazii, spuse el şi îi făcu lui Dudescu semn să îl urmeze.

Ajunşi în stradă, colonelul scoase un plic mare din servietă şi i-l dădu lui Florin.

- Cred că am găsit ceea ce căutai... din pură întâmplare... Amicul tău Lizianu se pare că a scris mai demult un fel de nuvelă istorică, intitulată „Cine ne-a furat biserica?” lucrarea nu a avut nici o rezonanţă la vremea respectivă, dar în ultimii ani un grup de studenţi au început să o transcrie de mână, au copiat-o la indigo şi a devenit extrem de populară în rândurile tineretului. Se pare că în momentul de faţă există mii de copii care circulă din mână în mână şi scrierea se răspândeşte ca un virus, sub tot felul de titluri ca: „Biserica furată”, „Hoţii de biserici”, etcetera. Mai mult, s-a format şi un grup dizident din acest curent, dar au fost cu toţii arestaţi.

- Vă mulţumesc mult, tovarăşe colonel.

- N-ai pentru ce. Eu îţi mulţumesc pentru informaţia care mi-ai dat-o... ştii tu, ce-ai auzit în tramvai.

Cernica plecă, iar Dudescu merse până la maşină şi puse plicul în portbagaj, apoi se întoarse în restaurant unde petrecerea se dezlănţuise şi mai tare.