BISERICA PIERDUTǍ
© Liviu Oltean
Ianuarie, 2010
Redactare: Eastpoint
Books
Copertă: Alina Oltean
Personajele, localizarea şi
situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane sau situaţii
reale este întâmplătoare.
Toate drepturile rezervate
sub incidenţa convenţiilor
internaţio-nale. Această carte sau părţi ale ei nu pot fi
reproduse fără acceptul scris al autorului.
Capitolul
10
Se hotărâseră să petreacă o
săptămână de vacanţă în munţii Apuseni. Florin nu
fusese niciodată prin acea parte a ţării, care nici nu era
aşa departe de orăşelul în care locuiau ei. Se cazaseră la
cabana unui ocol silvic, situată în inima Apusenilor, de unde puteau porni
în fiecare dimineaţă în drumeţii, iar seara când se întorceau
obosiţi la cabană se aşezau în curte la un foc de vreascuri, la
care prăjeau păstrăvii pe care îi aducea brigadierul silvic, sau
mâncau ce le pregătea soţia acestuia. Într-una din zile plecaseră
cu maşina la Oradea să viziteze oraşul, mâncaseră la
restaurant, iar după-amiaza merseră la cinematograf. N-au rezistat
însă până la sfârşitul filmului şi au ieşit din
sală după scena în care Alioşa reuşea să distrugă
o divizie întreagă de tancuri, cu două grenade şi un pistol
automat. Ziua următoare fusese însă mai interesantă, pentru
că merseseră să viziteze peştera de la Scărişoara
şi alte câteva peşteri mai mici din apropiere.
Fusese o vacanţă plăcută, însă ca
orice vacanţă se terminase prea repede. Acum erau din nou pe drum,
mergând la Cluj, la petrecerea familiei Costea, iar Mirela nu era de loc
încântată de idee.
-
O să vezi că o să ne simţim bine, Mirela,
o încurajă Florin. Costea e un om de viaţă, iar soţia lui
găteşte grozav. Mi-a spus chiar el ce torturi grozave ştie
să facă.
-
Pentru că o fi fost bucătăreasă înainte
să devină doamna colonel.
-
Ce contează ce a fost... mergem acolo, mâncăm, facem
puţină conversaţie şi după aceea ne urcăm în
maşină şi ne întoarcem acasă.
-
Ce conversaţie pot să fac cu femeile astea...
soţii de ofiţeri de provincie?
-
În acest moment draga mea, nu uita că şi tu
eşti nevastă de ofiţer de provincie, râse Florin.
-
Şi trebuie să mă adaptez unei situaţii de
a cărei creare nu sunt eu vinovată, îl parafrază ea ironic.
-
Exact... şi dacă te adaptezi bine, îţi
garantez eu că foarte curând o să fii iar profesoară de liceu.
-
Îţi plac ţie profesoarele tinere, de-aia eşti
atât de obsedat de idee, râse ea.
-
Nu văd nimic rău în asta, spuse Florin care tocmai
încetinea ca să oprească la o barieră de cale ferată.
O trase înspre el şi o sărută:
- Hai, fii mai optimistă Mirela. Stăm doar
câteva ore la Costea, pe urmă ne întoarcem la noi acasă, la
cuibuşorul nostru.
***
Familia Costea locuia la parterul unei vile elegante, cu
faţada îmbrăcată în iederă, situată într-unul dintre
cele mai frumoase cartiere din Cluj. În faţa casei se aflau parcate trei
Volgi, ceea ce îl făcu pe Florin să creadă că au cam întârziat.
Soţia lui Costea le deschise uşa şi îi pofti înăuntru.
Florin îi dădu buchetul de flori şi îi sărută mâna
politicos.
-
Haideţi măi odată, că pe voi vă
aşteptam, îi întâmpină Costea jovial, poftindu-i în sufragerie, unde
în jurul unei mese lungi se aflau opt persoane.
Costea îi prezentă pe rând tuturor, începând cu
„tovarăşa general” Bortea, care stătea la loc de cinste.
Bărbaţii erau toţi îmbrăcaţi la costume şi
cravată, în afară de Costea care era la cămaşă
albă şi pantaloni negri cu o dungă impecabilă, fiindcă
se încălzise deja ajutându-şi soţia să servească la
masă şi îşi scosese sacoul şi cravata.
Se aşezară la masă şi gustară din
antreuri, care erau într-adevăr bine pregătite. După două
păhărele de ţuică, discuţia se încălzise destul
de bine, stimulată printre altele şi de poantele lui Costea.
Conversaţia femeilor mergea şi ea cu mult mai bine decât se temuse
Florin, iar doamna Costea părea să fie o femeie cu foarte mult bun
simţ, contrar percepţiei generale că nevestele ofiţerilor
de secu sunt toate obraznice şi inculte. „Tovarăşa general”
părea totuşi să se apropie mai bine de acea definiţie,
însă vorbea destul de puţin, ceea ce ajută considerabil în
astfel de situaţii.
Doamna Costea servi apoi o friptură de viţel cu
caşcaval ras pe deasupra şi cu garnitură de legume, despre care
Mirela spuse numai cuvinte de laudă. Florin nu mai mâncase în viaţa
lui aşa ceva, dar aşa cum avea să îi spună mai târziu
soţia sa era o reţetă italienească pe care doamna Costea o
adaptase la condiţiile locale, înlocuind parmezanul, care nu se mai
găsea de ani buni pe piaţă cu caşcaval ras. Colonelul nu se
lăsa nici el mai prejos, servind oaspeţii cu un vin de Jidvei de cea
mai bună calitate.
Se aflau acolo de aproape două ore, când Costea
dădu drumul la patefon, încurajându-i pe bărbăţi să le
invite pe doamne la dans. Din sufrageria în care se aflau, se trecea printr-un
glasswand pe care Costea îl deschisese în întregime, într-un salon podit cu
marmură albă şi pe care gazdele începuseră să danseze.
Generalul se cam codea, dar după invitaţia
directă a soţiei „Cum Gelule, adică noi nu facem un tangou?” se
ridică prompt de pe scaun, ca unul care ştia bine că
îndeplinirea ordinelor este cheia succesului atât la serviciu, cât şi în
viaţa conjugală.
După ce dansaseră preţ de o jumătate
de oră, bărbaţii se traseră lângă o fereastră
deschisă ca să fumeze, iar femeile se întoarseră la masă,
la o cafea. Florin stătea şi el împreună cu bărbaţii,
deşi nu fuma, iar cu coada ochiului o privea pe Mirela, care părea
să se simtă suficient de bine în compania celorlalte femei.
Bărbaţii se amuzau bine acolo lângă fereastră, cu
ţigara într-o mână şi paharul de coniac în cealaltă, iar
tov general părea să fie şi el un om de viaţă, cu un
umor bun, care creştea direct proporţional cu distanţa la care
se afla de soţie la momentul respectiv.
La un moment dat, generalul îl trase pe Florin deoparte,
în camera unde se dansase mai devreme. Se aşezară pe două scaune
de lemn curbat, cu o măsuţă de lemn de trandafir între ele, pe
care şi-au pus paharele de coniac.
-
Căpitane, să ştii că am auzit multe
lucruri bune despre tine, începu el, la care Florin înclină respectuos capul.
Să ştii că multă lume n-a dormit bine, înainte de vizita
aceea pe care ai avut-o acum două săptămâni, mă refer la
cazul Gonţea... Dar totul a ieşit mult mai bine decât ne-am
aşteptat şi asta în mare măsură datorită dumitale.
-
Vă mulţumesc tovarăşe general, spuse
Florin politicos.
-
Nu... eu îţi mulţumesc, pentru felul în care ai
organizat totul şi ai instruit oamenii. Vezi dumneata, scandalul cu Gonţea,
despre care nu pot să vorbesc în amănunt, putea fi demult evitat,
dacă unii tovarăşi cu muncă de răspundere din
minister, ar fi pregătit lucrurile mai bine, ar fi studiat situaţiile
cu atenţie şi ar fi dat ordinul potrivit la momentul potrivit. Dar nu
au făcut aşa...
Se opri ca să soarbă o înghiţitură din
pahar, iar Florin se gândi dacă trebuia să spună ceva, sau doar
să asculte. Se hotărâ însă să tacă şi să îl
lase pe Bortea să îşi continue ideea.
-
Ceea ce vreau să îţi spun este că ministerul
nostru are nevoie de oameni inteligenţi, clar-văzători, care nu
îşi pierd cumpătul în situaţii tensionate. S-au dus vremurile de
heirupism, ăl cu braţu’ mai puternic, e mai tare, etcetera. De fapt,
nu e corect să spun că s-au dus de tot acele vremuri, însă în
mod cert, acele vremuri vor apune în curând. Întelegi ce-ţi spun?
-
Înteleg, tovarăşe general, încuviinţă
Florin, gândindu-se cu o mutare înainte şi încercând să
găsească o scuză politicoasă, în cazul în care generalul
i-ar fi propus să lucreze în departamentul lui.
Dar Bortea era mai subtil decât s-ar fi părut, încât
după ce făcu o pauză în care mai duse o dată paharul la
gură, adăugă doar atât:
-
Cunosc destul de bine situaţia dumitale; ai un dosar
destul de greu. Totuşi este un dosar prin alianţă, vreau să
zic că este moştenit din partea familiei soţiei... sunt
totuşi lucruri care se pot aranja. Vreau să te rog să te
gândeşti bine la cele ce ţi-am spus... nu este nici o grabă
şi nu pune nimeni nici un fel de presiune pe dumneata. Gândeşte-te
bine şi atât... dacă ai vreo întrebare dă-mi telefon oricând.
Uite ăsta este numărul meu, spuse el şi întinse o carte de
vizită. Doar gândeşte-te bine, şi mai vorbim...
-
Am înteles, tov general. Vă mulţumesc foarte mult,
spuse Florin, după care se ridicară amândoi şi se
aşezară la masa din sufragerie, unde doamna Costea servea acum
tortul.
-
Am învăţat şi eu ceva de curând... că
omul cât trăieşte învaţă, spuse ea. De la
tovarăşa Dida, am învăţat, zâmbi ea spre
„tovarăşa general”.
-
Ei, lasă, lasă... că nici eu nu m-am
născut învăţată. De la altcineva am învăţat
şi eu...
-
Dar, despre ce tot vorbiţi, frate... că mă
faceţi curios, zise Bortea.
-
Păi când am fost ultima dată, la
dumneavoastră, tovarăşa ne-a dat la tort tacâmuri speciale, nu cu
linguriţe obişnuite. Aveam şi noi acasă, dar nu ştiam
la ce folosesc, spuse ea şi aşeză pe masă nişte
tacâmuri ca nişte cuţite boante şi îndoite la mijloc.
„Doamne, astea sunt cuţite de peşte” îşi
zise Mirela şi se strădui să nu pufnească în răs.
-
Eu credeam că sunt mai curând instrumente medicale, râse
generalul.
-
Păi chiar asta sunt, tov general, zise Costea. Din alea
cu care îţi ţine doctorul limba când te controlează în gât.
Mănânci tortul cu el, iar după aia nevasta te controlează cu el
în gură să vadă dacă ai înghiţit tot.
Bărbaţii se puseră cu toţii pe un râs
nebun şi nu se opriră nici după ce tovarăşa general,
îi ameninţă că o să le taie limbile chiar cu acele tacâmuri.
***
Era întuneric şi se lăsase ceaţă,
aşa că Florin conducea mai încet decât ar fi dorit, dar se temea mai
ales de căruţele care adesea mergeau noaptea fără niciun
felinar, sau dacă aveau unul, căruţaşii aveau prostul
obicei de a-l pune lateral, între osii, unde şoferii care veneau din spate
nici nu le puteau vedea.
-
A fost decentă petrecerea, mai bine decât mă
aşteptam, spuse Florin.
-
Da, am văzut că te-ai distrat de minune în acel
anturaj.
-
De ce eşti rea acum? Nu poţi să mergi la
oameni în casă şi să nu arăţi că te simţi
bine.
-
În casă la nişte oameni... Te-ai întrebat oare a
cui o fi fost acea casă superbă înainte să se mute Costea în ea.
Sau unde o fi fostul proprietar? În puşcărie? În mormânt? Nu ştiu...
de multe ori mă întreb, ce fel de om eşti, Florine...
-
Ce vrei să spui, Mirela? Oamenii ăştia nu sunt
prietenii mei, dar nici nu îi pot trata de sus.
-
Nu ştiu, spuse ea uitându-se pe geamul lateral
afară, undeva departe în noapte.
-
Oricum, mâncarea a fost excelentă, trebuie să
recunoşti.
-
A fost, cum să nu fie? Doar madam Costea a fost
bucătăreasă la vreo familie de boieri la viaţa ei.
-
Dacă a fost bucătăreasă, atunci de ce a
servit tortul cu cuţite de peşte? Cred că în cazul acela ar fi
ştiut foarte bine cu ce se serveşte.
-
De ce? Pentru ca să-i facă o plăcere
generălesei. După cum spunea un mare filosof „s-a adaptat unei
situaţii de a cărei”...
-
Încetează Mirela, se răsti Florin şi nu mai
scoaseră o vorbă tot drumul.