www.liviuoltean.com

LIVIU OLTEAN

BISERICA PIERDUTǍ

© Liviu Oltean

Ianuarie, 2010

Redactare: Eastpoint Books

Copertã: Alina Oltean

Personajele, localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane sau situaţii reale este întâmplătoare.

Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor internaţio-nale. Această carte sau părţi ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.

Capitolul 9

Era luna iunie şi vremea începuse să se încălzească destul de bine, aşa că Dudescu se hotărâse să plece cu Mirela într-un concediu scurt la mare sau undeva la munte, mai mult ca să-şi scoată soţia din monotonia vieţii din acel orăşel de provincie şi de teamă ca aceasta să nu facă o criză de depresie, fiindcă dădea semne de tristeţe şi de dezinteres faţă de orice, care îl îngrijorau.

Soneria telefonului îl trezi însă din gândurile lui. Era Costea, de care nu mai auzise de câteva săptămâni.

- Florinele taică, avem de lucru serios, începu Costea pe un ton ce părea mai mult decât îngrijorat.

- Despre ce e vorba, tov colonel?

- Vin azi pe la tine, ca să discutăm. Mai am câteva chestii de rezolvat pe aici, pe urmă mă urc în maşină şi vin să te văd şi spune-le la băieţii tăi de la poartă să nu mă mai întrebe de legitimaţie, că nu sunt în toane bune azi.

- Bine, le spun, încuviinţă Dudescu zâmbind.

Era trecut de prânz când Costea intră în biroul lui Dudescu. Îşi aruncă chipiul pe unul din fotolii şi scoase din buzunarul tunicii un carneţel legat în piele vişinie.

- Săptămâna viitoare, începu el, nu ştiu precis dacă marţi sau miercuri, o să avem o vizită importantă.

- O să avem?

- O să ai tu, că doar e puşcăria ta, dar o să fiu şi eu prezent. De-aia zic „o să avem”.

- Alt cleric cu epoleţi? întrebă Dudescu sarcastic.

- Dă-l dracu’ pe imbecilu’ ăla... asta este o vizită mult mai importantă. E groasă treaba Florine. E în legătură cu Gonţea.

Zâmbetul de pe faţa lui Dudescu dispăru instantaneu şi sări de pe scaun ca ars.

- De câte ori v-am rugat să îl luaţi pe dementul ăsta de aici? M-am săturat de toate belelele care le provoacă. Să ştiţi că o să vorbesc cu şeful meu direct să cer să mă scape de el. Nu are ce căuta aici... v-am mai spus de atâtea ori.

- Poţi să vorbeşti şi cu Soliman Paşa dacă vrei, fiindcă tot nu o să te ajute cu nimic. Astea-s chestii mult deasupra şefilor tăi şi mult, foarte mult deasupra mea. Bagă-ţi bine în cap că suntem ofiţeri şi trebuie să respectăm ordinele şi să îndeplinim misiunile întocmai şi la timp. Aia e. Fără comentarii. Acum ascultă la mine, ce îţi spun, pentru că trebuie să facem un plan împreună şi trebuie să iasă bine. Obligatoriu bine.

- Ce plan să facem? întrebă Dudescu pe un ton ceva mai calm.

- Uite care-i treaba: or să vină nişte persoane importante aici. Vin probabil cu maşina lor, dar vin şi eu cu doi sau trei ofiţeri din departamentul meu, cu altă maşină. Pe ăştia nu-i mai legitimezi cum ai tu obiceiul; îţi prezint eu un document prin care garantez pentru ei.

- Pot să întreb cine sunt totuşi aceşti oameni care ne vizitează.

- Tocmai asta este, că nu poţi. Totul este cât se poate de secret.

- Bine, am înţeles, dar explicaţi-mi mai clar.

- Îţi explic, îţi explic cât se poate de clar, numai lasă-mă dracului să termin. Gonţea este persoana de interes, înţelegi? Tu ştii foarte bine că din când în când a mai fost scos din penitenciar pentru câteva zile, sau poate o săptămână, sau mai mult. Numai că oaspeţii noştri nu trebuie să ştie asta... de fapt ei bănuiesc asta, dar noi trebuie să-i convingem că Gonţea nu a părăsit niciodată penitenciarul, în ultimele şaisprezece luni, de când a fost trimis aici să ispăşască o pedeapsă de cinci ani pentru tâlhărie.

- E prima oară că aud că există o sentinţă împotriva lui.

- Există şi nu există, dar asta nu e treaba ta. Treaba ta este să îi dai un costum frumos de puşcăriaş şi să îl închizi într-o celulă cu mai mulţi deţinuţi. Acum fii atent la partea a doua: oamenii aceia, vizitatorii adică, deşi nu sunt din ministerul nostru, au voie să pună întrebări. Adică pot să îi intrebe pe gardieni cam aşa: „I s-a permis vreodată lui Gonţea să părăsească închisoarea?” Iar ei trebuie să spună: „Nu, niciodată.” Iar dacă ei continuă: „nici măcar la doctor?”, oamenii tăi spun: „Nu, nici măcar la doctor, mai mult decât câteva ore.” Ai înţeles, Florine?

- Adică trebuie să le dau ordin să mintă?

- Nu, astea nu sunt minciuni. Sunt nişte răspunsuri inteligente, prin care ofiţerii şi subofiţerii respectivi fac un serviciu patriei noastre şi poporului muncitor. Ai înţeles?

- Dacă spuneţi dumneavoastră, aşa o fi. Dar dacă acei vizitatori îi întreabă pe ceilalţi deţinuţi despre Gonţea? De fapt, vreau să ştiu dacă le dăm voie să îi întrebe?

- Bună întrebarea, aşa... foarte bine faci că mă întrebi. Răspunsul este: habar n-am. Dar o să dau telefon la tov general şi o să aflu. Bravo Florinică, zise Costea şi puse mâna pe telefon. Cu tovarăşu’ general Bortea, zise el. Sunt colonelul Costea. Da, Costea... aştept.

Costea vorbi câteva minute cu generalul, care părea că se ocupa personal de acel caz, după care închise telefonul şi se întoarse spre Dudescu.

- Tov general zice că vor avea voie să discute cu deţinuţii, aşa că trebuie să-i instruieşti şi pe ăia.

- Adică, lor ce le spun? Că o fac pentru ţară, partid sau pentru poporul muncitor?

- Lor le spui că dacă nu execută ordinul exact, nu mai văd lumina zilei în vecii vecilor, iar colonelul Costea o să le tragă personal câte un glonţ în cap, după care probabil că o să îşi tragă şi el unul, dar asta nu le-o mai spui. Înţelegi cât de serioasă e treaba, Dudescule?

- Înteleg tov colonel şi vă asigur că o să iasă totul perfect.

- Să dea Dumnezeu, se scăpă Costea.

- N-aveţi nici o grijă, fac o instrucţie cu toată lumea, cu repetiţie, cu tot dichisul, ca la teatrul naţional.

- Aşa să faci Florinele şi să-l instruieşti şi pe Gonţea.

- Credeţi că mă ascultă?

- Sunt sigur că o să te asculte. Viaţa lui este în joc acum, zise Costea după care îşi luă chipiul şi plecă.

***

Gonţea stătea în picioare în faţa biroului lui Dudescu, ascultând cu privirea pironită în podea, instrucţiunile pe care i le dădea acesta.

- Ai înţeles tot ce ţi-am spus? îl întrebă Dudescu când termină de vorbit.

- Am înţeles.

- Bine, atunci repetă întocmai ce ai auzit de la mine.

Gonţea se conformă şi repetă cuvânt cu cuvânt, după care întrebă:

- Mai aveţi pistolul meu?

- Îl mai am, dar sper că nu îţi imaginezi că ţi-l dau înapoi?

- Numai o secundă... cât să îmi trag un glonţ în cap.

- Vezi-ţi de treabă, zise Dudescu. Acum mergi la Vasile să îţi dea o uniformă de deţinut, una cât mai ponosită şi mergi de stai în colivie. Nu vorbeşti cu nimeni nimic, că am eu grijă să îi prelucrez pe toţi.

Gonţea ieşi abătut, iar Dudescu începu să bifeze cu un creion o listă de acţiuni, pe care o întocmise până în cele mai mici detalii.

***

- Au venit, să trăiţi! Mă duc să deschid poarta, îl anunţă Petrescu.

- Bine, spuse Dudescu şi închise telefonul.

Se ridică apoi de la birou şi merse la fereastră ca să urmărească ce se petrecea la intrarea principală. Gaz-ul lui Costea, condus de un tânăr ofiţer tocmai intra în curtea penitenciarului, urmat la mică distanţă de o limuzină neagră. Cele două maşini opriră în faţa intrării principale, iar Costea coborâ pe partea dreaptă a maşinii şi îi întinse lui Petrescu o hârtie, arătând ceva înspre maşina neagră, la care Petrescu dădu afirmativ din cap şi îl salută milităros.

Din maşina lui Costea coborâră doi ofiţeri în uniforme de securitate, în timp ce şoferul limuzinei, deschise portierele din spate şi doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume civile coborâră fără grabă. Unul purta un costum cenuşiu şi părea să fie mai tânăr, iar celălalt, un bărbat voluminos, îmbrăcat într-un costum negru, părea să fi fost cam la şaizeci de ani. Petrescu îi invită pe toţi să îl urmeze, iar Dudescu ieşi din birou cu intenţia de a-i întâmpina pe holul de la etajul unu. Auzi paşii bărbaţilor care urcau acum scările în linişte, fără a vorbi între ei. Dudescu îi primi salutând, la care ofiţerii răspunseră ducând mâinile la chipiu, în timp ce cei doi civili catadicsiră doar să dea imperceptibil din cap. Dudescu privi întrebător spre Petrescu, dăndu-şi seama că şoferul rămăsese jos la maşina, la care acesta îi răspunse scurt:

- Plopeanu e cu tovarăşu’ şofer.

- Unde doriţi să mergem mai întăi? întrebă Costea pe bărbatul în costum gri.

- Mergem direct la celulă, îi răspunse acesta după ce se consultă în şoaptă cu individul mai în vârstă.

Lui Dudescu i se păru că individul avea un accent ciudat, dar îşi spuse că poate era doar o impresie. Petrescu deschise uşa spre coridorul care ducea la celule şi porni înainte, iar restul îl urmară în şir indian, începând cu civilul mai tânăr şi terminând cu Costea. Dudescu îi urmă şi el. Se opriră cu toţii în faţa peretelui format din gratii, al coliviei, iar Petrescu le ordonă deţinuţilor să se ridice şi să se alinieze. Cel în costum gri se consultă cu cel voluminos, care părea să fie şeful lui, apoi îi spuse lui Petrescu.

- Al treilea din stânga să se apropie.

Dudescu se convinsese acum că omul vorbea cu un accent străin, deşi nu ar fi putut spune ce accent era. Gonţea făcu câţiva paşi şi se apropie de gratii, după care se opri ţinând mâinile la spate.

- De cât timp te afli aici în închisoare? îl întrebă omul în gri.

- De un an şi patru luni, răspunse Gonţea fără să-l privească în faţă.

- De câte ori ai părăsit penitenciarul în această perioadă de timp?

- De câte ori ce? răspunse acest pe un ton arogant, iar civilul îi repetă întrebarea.

- Niciodată, răspunse sec Gonţea.

- Niciodata? repetă civilul.

- Unde dracului să mă duc dom’le? se răţoi Gonţea. Ai impresia că suntem la hotel aici?

- Să treacă la loc, îi spuse civilul lui Petrescu, iar acesta îi făcu semn deţinutului să se retragă.

Omul în gri se consultă încă o dată în şoaptă cu celălalt şi Dudescu era acum convins că vorbeau în altă limbă.

- Al doilea din dreapta să se apropie, comandă din nou civilul, adresându-se lui Petrescu.

Bărbatul scund cu ochelari rotunzi, care se afla în poziţia doua dinspre stânga se apropie la rândul său de gratii.

- De cât timp eşti aici în penitenciar?

- De doi ani şi o lună, domnule.

- De cât timp îl cunoşti pe individul cu care am vorbit mai devreme?

- De un an şi patru luni, domnule.

- Aţi stat tot timpul în aceeaşi celulă?

- Da, domnule.

- De câte ori a părăsit celula în acest timp?

- Nu ştiu, zise omul, nu am numărat... de multe ori.

Se făcu o pauză, iar tipul în gri se întoarse şi aruncă o privire şefului lui, tocmai în momentul în care deţinutul se hotărâ să-şi continue fraza:

- Vreau să zic, că a părăsit celula pentru o oră, două, ştiţi cum este, cu toţii mai mergem la câte un interogatoriu, la control, câteodată...

- Nu asta te-am întrebat. Vreau să ştiu dacă a părăsit celula pentru mai mult de două-trei zile.

- Nu, asta niciodată.

- Eşti sigur?

- Absolut, domnule.

Figura bărbatului în gri se schimbă la aceste vorbe şi se putea vedea lesne că era nervos.

- Să se apropie primul din nou.

Gonţea se puse în mişcare cu viteza melcului şi de data asta îl privi pe civil drept în faţă, cu cel mai mare dispreţ pe care îl putea afişa.

- L-ai mai văzut vreodată pe domnul acesta în costum negru?

- Habar n-am cine e, răspunse deţinutul.

- El însă susţine că te-a văzut la Praga, acum opt luni.

- Cine-i aia Praga? aruncă Gonţea în scârbă.

- Nu e o aia, este un oraş.

- A, am crezut că-i vreo gagică.

- Vezi cum vorbeşti! îi atrase atenţia Petrescu.

- Lăsaţi-l, îi spuse tipul în gri lui Petrescu. Deci nu te aflai la Praga anul trecut în luna Noiembrie?

- Anul trecut în luna Noiembrie mă aflam la gherlă, după cum am mai declarat.

- Domnule comandant, i se adresă el dintr-o dată lui Dudescu. Puteţi să îmi spuneţi dacă aveţi un registru cu intrări-ieşiri pentru deţinuţi.

- Avem tovarăşe, îi răspunse Dudescu.

- Putem consulta şi noi acel registru, tovarăşe comandant.

Dudescu făcu o pauză, timp în care se gândi la căt de repede făcuse civilul trecerea dela „domnule” la „tovarăşe”, apoi lungi pauza ca să vadă reacţia lui Costea şi în momentul în care văzu mâna acestuia încleştându-se pe o gratie, răspunse cu nonşalanţă:

- Cu cea mai mare plăcere, tovarăşi. Tov Petrescu, vrei te rog să aduci registrul de la corpul de gardă.

- De îndată, tov căpitan spuse acesta şi o luă la fugă pe culoar.

Se făcuse o linişte deplină, iar Dudescu stătea acolo zâmbind spre cei doi străini, ştiind bine că atât Costea cât şi Gonţea transpirau intens în acele momente. În mai puţin de trei minute, Petrescu se întoarse în pas alergător, cu registrul în mână. I-l întinse lui Dudescu, dar acesta îi făcu semn să îl dea oaspeţilor. Cel în gri răsfoi mai multe pagini, până ajunse acolo unde vroia, apoi studie pagina respectivă împreună cu celălalt.

- Nu aţi avut decât o singură ieşire în perioada 12-19 noiembrie? întrebă el pe Dudescu.

- Nu ştiu pe dinafară, dar dacă aşa scrie în registru, cu siguranţă, aşa este.

Omul ridică atunci registrul în dreptul ochilor, examinănd cotorul.

- Vă asigur că nu lipseşte nici o pagină, spuse comandantul. De altfel fiecare pagină este numerotată, semnată şi ştampilată, adăugă el.

- Şi cine este acest Zbanghici, care apare aici că a părăsit penitenciarul pe data de 12 şi s-a întors pe 18.

- Este un deţinut care a fost trimis la spital la Cluj pentru operaţie, răspunse Petrescu.

- Putem să vorbim cu el?

- Nu cred că se poate, tovarăşe, răspunse Dudescu. Omul s-a întors de la spital între patru scânduri. L-au adus aici numai pentru că aşa cere regulamentul... noi îi completăm certificatul de deces.

- Ştiţi cum se zice... operaţia reuşită, pacientul decedat, râse Costea, care dintr-o dată îşi revenise din panică.

Dudescu îi aruncă o privire lui Gonţea şi îl văzu cu privirea fixată pe Costea, râzând şi el. Prima dată că îl vedea pe Gonţea râzând.

Civilii mai şuşotiră ceva între ei, după care cel în gri anunţă:

- Mergem acum, vă mulţumim pentru ajutor, apoi se întoarse şi porni înapoi pe culoar.

Dudescu crezu pentru moment că mai vroiau să discute cu ei, dar în mod evident nu asta le era intenţia, fiindcă merseră fără să se oprească până afară în curte, urcară în limuzină şi ieşiră pe poartă, urmaţi de Gaz-ul securităţii. Apoi, comandantul îşi adună oamenii şi îi felicită, iar pentru cei din „colivie” ordonă să li se dea mâncare cu carne în acea seară.

Peste vreo două ore îl sună Costea la telefon.

- Băi Florinele, aşa montaj cum ai făcut tu azi, nu vezi nici la teatrul de operă şi balet.

- V-am zis eu să nu vă faceţi griji... am numai băieţi unul şi unul aici.

- Să ştii că ai... pe Petrescu ăla să ştii că trebuie să-l promovezi. Măi, da’ ce emoţii mi-ai dat cu registru’ ăla, măi... să fac infarct, nu alta. Cu Zbanghici ăla sau cum îl cheamă...

- Da, Zbanghici, încuviinţă Dudescu. Este numele de cod pe care i l-am dat lui Gonţea, imediat după ce mi l-aţi adus aici şi mi l-aţi băgat pe gât.

- Măi taci măi din gură... să nu mai spui la nimeni asta. Al dracu’ ce eşti... auzi la el, dă nume de cod la deţinuţi?!

- Nu, nu le dau nume de cod la deţinuţi, numai criminalilor le dau...

- Bine, bine, las-o baltă acum. Felicitări în tot cazul, eşti maestru... mai vorbim.

- Să trăiţi, zise Dudescu şi închise telefonul.

***

Două săptămâni mai târziu, Dudescu stătea la fereastră şi privea spre stratul de flori din curte, care acum erau toate înflorite şi uneori când vântul adia, parfumul de regina nopţii urca şi în biroul lui. Observă două maşini apropiindu-se de închisoare şi recunoscu Gaz-ul lui Costea, urmat de o Pobedă verde.

- Pe cine naiba mai aduci, nea Costeo? murmură Dudescu. Numai probleme îmi crează omul ăsta, se tângui el, aşa ca pentru sine.

Poarta se deschise iar Costea opri GAZ-ul în faţa intrării, iar Pobeda parcă lângă stratul de flori. Un subofiţer coborâ din ea şi merse apoi la corpul de poartă, aprinzându-şi o ţigară şi oferind ţigări şi celor doi paznici. Peste un minut uşa se deschise şi Costea intră vesel în birou.

- Florinică, Florinică ţi-ai luat maşină mică, fredonă el o melodie. Cunoşti cântecul ăsta mai Florine?

- Nu-l cunosc, tov colonel.

- Cum nu, măi, că doar e clasic? Îl cântă şi la radio... Maria Tănase, sau nu ştiu cine...

- Ăla e „trenule maşină mică, unde-l duci pe Ionică”, dom’ colonel, daţi-o-n colo de treabă, râse Dudescu.

- Nu măi... ascultă la mine „Florinică, Florinică ai acum maşină mică” cântă Costea şi scoase din buzunar o cheie pe care i-o întinse lui Dudescu.

- Ce e asta tov colonel? zise el arătând cheia pe care o ţinea în podul palmei.

Costea îi puse braţul pe după umeri şi îl trase la fereastră.

- Uite care-i treaba, măi băiete. Când cineva îl ajută cu ceva pe dom’ colonel, dom’ colonel nu uită. Înţelegi măi? Eu nu uit... ba mai mult, mă revanşez. Vezi Pobeda aia frumoasă de lângă floricelele tale? E a ta. Adicătelea e noua ta maşină de serviciu. Dom’ colonel ţi-a pus o vorbă bună şi uite ai acum maşină. Să vezi ce te mai pupă nevasta, cănd te duci acasă...

- Dom’ colonel, nici nu ştiu ce să spun, zise Dudescu luat total prin surprindere. Nu-mi vine să cred... Vă mulţumesc frumos... Nu-mi vine să cred.

- Ia, lasă tu vorba şi scoate două păhărele, că trebuie să udăm maşina ta nouă.

Dudescu se execută şi cu mişcări rapide scoase sticla din birou şi umplu două păhărele, până dădură pe afară.

- Şi încă ceva, zise Costea ridicând păhărelul de ţuică. Sâmbătă, peste două săptămâni eşti invitat cu soţia la noi. Facem o petrecere tare. O să vină şi tov general cu soţia.

- Mulţumesc de invitaţie tov colonel, spuse Dudescu şi ridică şi el păhărelul.