BISERICA
PIERDUTǍ
© Liviu Oltean
Ianuarie, 2010
Redactare: Eastpoint Books
Copertă: Alina Oltean
Personajele,
localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane
sau situaţii reale este întâmplătoare.
Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor
internaţio-nale. Această carte sau părţi
ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.
Capitolul
8
-
Vasile, strigă Dudescu în receptor. Adu-l la mine pe
Lizianu Titus.
-
Înţeles, să trăiţi, răspunse
plutonierul.
Vasile descuie uşa cu zăbrele de fier şi îl
chemă pe Lizianu la el. Îi puse cătuşele la mâini şi îl
împinse afară pe culoar, după care încuie uşa la loc.
-
Mergem la tov comandant, ai înţeles? Tu însă când
vorbeşti cu dânsul îi spui „domnul comandant”, că dumnealui nu e
tovarăş cu deţinuţii, ai înţeles?
-
Am înţeles, domnule.
Merseră până la capătul coridorului,
după care mai urcară trei trepte late şi intrară în biroul
comandantului. Acesta îi spuse lui Vasile că poate pleca şi
rămase doar el cu Lizianu în birou.
-
Numele şi prenumele, îl întrebă Dudescu, stând la
birou cu un dosar verde în faţa sa.
-
Lizianu Titus, domnule comandant.
-
Data şi locul naşterii?
-
14 Septembrie 1930, oraşul Ploieşti.
-
14 nu 19?
-
14 domnule.
-
În fine, probabil că este o greşală în dosar.
Spune-mi cetăţene Lizianu, ai idee de ce te afli în arest? îl
întrebă Dudescu ridicându-se în picioare şi apropiindu-se de
fereastră pe care o închise încet.
-
La interogatoriu, mi s-a spus că sunt bănuit
că am colaborat cu elemente duşmănoase şi că aş
fi ajutat pe o persoană căutată de forţele de ordine
să dispară.
-
Ceea ce este adevărat?
-
Nu, domnule. Nu am făcut aşa ceva.
-
Atunci, ce ai făcut că ai ajuns în
puşcărie?
-
Nu ştiu să fi făcut nimic ilegal, domnule.
-
Uite despre ce este vorba, cetăţene. Acum nu
eşti la interogatoriu şi nimic din ceea ce spui nu va fi folosit
împotriva ta. Ceea ce trebuie să facem în următoarele
săptămâni este o sortare a deţinuţilor şi de aceea am
hotărât să discut personal cu deţinuţii care nu au dosare
clare, adică nu există acuzaţii clare împotriva lor.
Înţelegi? De aceea, trebuie să îmi răspunzi foarte cinstit la
întrebări, fiindcă soarta dumitale poate atârna de felul în care
răspunzi. Eu nu te judec în niciun caz, tribunalul te va judeca, dacă
vei ajunge o dată acolo. Eu trebuie să iau doar o decizie
administrativă, ca să spun aşa, dar şi această decizie
poate avea mari consecinţe asupra ta. Mai mult nu pot să-ţi
spun.
Se întoarse la birou şi se aşeză la loc pe
scaun.
-
Deci, spune-mi ce ai făcut.
-
Nu am nici cea mai mică idee, domnule. Poate mă
ajutaţi dumneavoastra cu vreo întrebare, dacă ştiţi ceva
rău despre mine.
-
Din informaţiile pe care le am, reiese că eşti
o persoană care ştie să comunice cu oamenii şi ai o oarece
putere de influenţare asupra altora.
-
Sunt profesor, domnule. S-ar zice că ar trebui să
am aceste calităţi, sau poate că sunt defecte?
-
Depinde...depinde cum foloseşti aceste atribute. Ai
vorbit în public sau în cercuri restrânse împotriva guvernului?
-
Nu domnule.
Dudescu se pricepea destul de bine la oameni şi
până la acel punct, înclina să creadă că Lizianu îi
răspunsese cinstit. Îşi aduse aminte însă cum colonelul Dinu îi
spusese că omul acesta nu avea mare respect pentru cler.
-
Eşti un om religios? Mergi la biserică?
-
Cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, decât la
ocazii.
-
Faci parte din vreo sectă religioasă?
-
Nu, domnule.
Dudescu se opri, fiindcă nu ştia încotro să
mai meargă cu întrebările, deşi bănuia că ceva în
legătură cu biserica sau religia, îl adusese pe acest om în
atenţia securităţii.
-
Ca istoric, ai scris ceva lucrări, studii?
-
Am scris, domnule.
-
Şi aceste lucrări au fost publicate vreodată?
-
Unele au fost, dar majoritatea le-am prezentat la reuniuni
ştiinţifice, la conferinţe...
-
Eşti specializat în ceva anume? Vreau să zic într-o
anumită perioadă istorică? Într-o anumită mişcare, sau
altceva în sensul acesta?
-
M-am interesat în principal de perioada dinaintea
înfiinţării statelor româneşti, în special între secolele X
şi XIII.
Dudescu nu putea să-şi amintească de niciun
eveniment petrecut în acea perioadă, aşa încât nici n-ar fi putut
spune ce era de studiat despre aceste vremuri, dar nedorind să pară
ignorant nu zise nimic.
-
Nu ştiu ce să zic, continuă el după o
pauză. Nu văd decăt trei posibilităţi în cazul
dumitale: ori mă minţi şi nu vrei să recunoşti că
ai făcut ceva, ori ai făcut ceva de care nu îţi dai seama, ori
este o eroare judiciară la mijloc.
-
Nu ştiu, domnule. Aş vrea şi eu să
ştiu, pentru că este în propriul meu interes să mă
dezvinovăţesc şi să îmi recapăt libertatea, dar nu
ştiu despre ce este vorba.
-
Uite ce zic eu, spuse Dudescu. Eu zic să mergi înapoi în
celulă şi să te gândeşti cu atenţie la tot ce ai
făcut în ultimii ani. Poate să fie ceva ce ai spus sau ai scris
şi care poate a fost interpretat greşit. Şi încă ceva, am o
bănuială că este ceva legat de religie, de biserică...
-
Dar asta nu înţeleg domnule. Republica Populară
Română este un stat al clasei muncitoare şi este un stat ateu.
Dialectica Marxistă nu are nimic în comun cu religia. Ori în tot ce am
scris eu, niciodată nu am făcut apologia bisericii ca instituţie,
deşi după cum v-am mărturisit, sunt un om cu frica lui Dumnezeu.
Poate că dimpotrivă, ideile mele ar putea fi interpretate ca fiind
împotriva credinţei instituţionalizate...
„Poate că asta şi este problema” îşi spuse
Dudescu, gândindu-se la colecţia de legitimaţii din portofelul lui Dinu:
Securitatea Statului, PMR şi Patriarhia Română. „Ciudată
combinaţie” îşi mai spuse el, apoi ridică receptorul şi îl
chemă pe Vasile, după care continuă cu Lizianu.
-
Acum o să mergi înapoi în celulă şi
gândeşte-te bine la ce ţi-am spus. Dacă ţi-aminteşti
ceva, cere să fii adus la mine.
Vasile intră în birou şi îl luă pe Lizianu
cu el, în timp ce Dudescu se duse la fereastră, ca să-şi mai
limpezească gândurile. Nu avea nici cea mai mică idee despre ce era
vorba cu acel om, dar nici nu avea de gând să îl trimită la Periprava
sau să ia alte măsuri, atâta timp cât nu i se putea găsi nici o
vină credibilă.