BISERICA
PIERDUTǍ
© Liviu Oltean
Ianuarie, 2010
Redactare: Eastpoint Books
Copertă: Alina Oltean
Personajele,
localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane
sau situaţii reale este întâmplătoare.
Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor
internaţio-nale. Această carte sau părţi
ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.
Capitolul
7
Costea stinse ţigara în scrumiera deja plină,
apoi sorbi din ceaşca de cafea şi îşi făcu un scurt
reproş mental: „ce dracu’ măi Petrică, e de-abia nouă
dimineaţa şi ai fumat deja jumate de pachet?! Ia să o iei tu mai
uşurel!”, după care, mulţumit de spiritul său autocritic,
apucă receptorul şi formă numărul lui Dudescu.
-
Colonelul Costea, strigă el, după ce o voce
milităroasă răspunse la celălalt capăt al firului.
Dă-mi-l pe comandantul Dudescu, tovarăşe. Da, da...aştept,
zise el şi întinse instinctiv mâna spre pachetul de ţigări, dar
se răzgândi imediat.
-
Să trăiţi, tov colonel, se auzi vocea lui
Dudescu.
-
Să trăieşti măi Florinele...ce mai faci,
zise Costea prietenos.
-
Fac şi eu ce pot, tov colonel... nimic special.
-
Nimic special, dar am auzit că i-ai luat pistolul lui Gonţea,
măi Florine.
-
Păi ce să-i faci, dacă nu are permis...
-
Are măi, are...da’ dă-l dracu’ că bine i-ai
făcut. Ascultă aici, Florinele...treabă serioasă. Mâine
îţi fac o vizită, dar nu vin singur...vin cu un tovarăş de
la Bucureşti.
-
Pot să vă întreb cine este tovarăşul de
la Bucureşti?
-
Nu contează cine e... ţi-am spus doar aşa, ca
să fii pregătit.
-
Cu ce să mă pregătesc, tov colonel? O
ţuică, un vinişor?..
-
Nu măi, nici vorbă de aşa ceva...ţi-am
spus doar aşa ca să ştii. Doar că pe Gonţea, să
îl ţii închis mâine.
-
Bine, asta nu este o problemă. Să trăiţi!
-
Ne vedem mâine atunci, spuse Costea şi puse receptorul
în furca telefonului.
Se ridică apoi, puse pachetul de ţigări
şi bricheta în buzunar şi ieşi din birou.
***
Telefonul de pe biroul lui Dudescu sună de două
ori scurt.
-
Ce este, măi Petrescule?
-
Văd un GAZ venind spre noi, tov comandant. Cred că
este tov colonel.
-
Vezi că mai trebuie să fie cu cineva.
-
Îi legitimez pe amândoi, tov comandant, aşa e?
-
Absolut, încuviinţa Dudescu, după care închise
telefonul.
Trecură mai mult de zece minute, până ce
plutonierul Vasile bătu la uşă şi îi pofti pe cei doi
bărbaţi în biroul comandantului. Dudescu se ridică de la birou
şi salută pe cât putu mai milităros.
-
Tovarăşu’ locotenent-colonel, se adresă Costea
celuilalt bărbat, dânsul este căpitanul Dudescu, comandantul
penitenciarului.
-
Îmi pare bine de cunoştinţă, tov căpitan,
spuse acesta şi îi întinse măna. Sunt locotenent-colonel Dinu.
-
Să trăiţi, spuse Dudescu, strângăndu-i
mâna şi examinându-l cu o privire rapidă.
Dinu era un bărbat la cel mult patruzeci de ani,
îmbrăcat civil, cu un păr negru intens şi cu faţa
palidă. Pe obraji şi pe gât
era plin de pete roşietice, de parcă s-ar fi bărbierit de curând
cu o lamă nouă şi fără să folosească
pastă de ras.
Dudescu îi invită pe amândoi să ia loc,
după care îl trimise pe Vasile să aducă trei cafele.
-
Am auzit numai lucruri bune, despre dumneata spuse Dinu
aşezându-se confortabil în fotoliu.
-
Vă mulţumesc, spuse scurt Dudescu.
-
Am auzit lucruri bune şi despre acest penitenciar pe
care îl conduci şi multă lume spune că este un penitenciar
model.
-
Vă mulţumesc, răspunse din nou Dudescu,
neştiind unde vroia de fapt să ajungă interlocutorul său.
-
Ceea ce facem noi, reluă el şi făcu o
pauză, evitând să explice cine erau aceşti „noi”, este să
evaluăm printre altele, un mare număr de penitenciare de pe cuprinsul
ţării.
-
Înţeleg, încuviinţă politicos Dudescu,
făra de fapt a înţelege nimic.
-
Vedeţi dumneavoastră, continuă Dinu, aruncându-şi
privirea către Costea iar apoi mutându-şi-o spre Dudescu, în sistemul
nostru de închisori avem tot felul de deţinuţi şi ideea
noastră este de fapt că ar trebui făcută o sortare mai
riguroasă a acestora, în funcţie de felul şi de gravitatea
faptelor comise, ceea ce este o muncă imensă, după cum vă
daţi seama...
Făcu o pauză şi aşteptă ca
atăt Costea cât si Dudescu să încuviinţeze cele spuse de el.
-
Este absolut adevărat ceea ce spuneţi, aprobă
Costea, privind însă către fereastră şi continuând în sinea
sa „da’ mai lasă dracului polologhia şi treci la subiect”, apoi se
întoarse spre Dinu zâmbind şi încurajându-l să-şi ducă
ideea până la capăt.
-
Deci motivul principal al vizitei mele este să evaluez
după anumite criterii, dinainte stabilite de către superiorii mei,
acest penitenciar, ca după aceea să stabilim în ce categorie îl
încadrăm.
În acel moment Vasile intră în birou, ţinând în
mână o tavă de aluminiu cu trei ceşti.
-
Am adus cafelele, să trăiţi zise el şi se
întoarse spre uşa ca să iasă.
-
O clipă, tovarăşe plutonier, îl ori Dudescu,
apoi se întoarse spre Dinu. În legătură cu ceea ce tocmai
spuneaţi, tovarăşul Vasile lucrează la noi de şase ani
şi cunoaşte cât se poate de bine penitenciarul, aşa că
vă stă la dispoziţie, dacă doriţi să
vizitaţi întreaga incintă, sau numai anumite sectoare care v-ar interesa
mai mult. Cum doriţi dumneavoastră...
-
Mulţumesc, mulţumesc, spuse Dinu şi se opri
să ia o înghiţitură de cafea. O să îl rog într-adevăr
pe tovarăşul plutonier să mă conducă prin toată
închisoare, dar vreau ca şi dumneavoastră tovarăşe
căpitan, să mă însoţiţi.
Costea ridică din sprâncene şi zâmbi
imperceptibil către Dudescu, ca şi când i-ar fi spus „n-ai
scăpat amice”.
-
Cu cea mai mare plăcere, tovarăşe
locotenent-colonel, minţi Dudescu. Aşa vom face.
Vizita dură mai bine de două ore. Dudescu
şi Vasile îl conduseră pe Dinu prin toate clădirile,
răspunzându-i la întrebările, care de cele mai multe ori erau absolut
banale, ori nu aveau nici un sens. Dinu lua notiţe pe un caiet cu
coperţi verzi, făcând notaţii şi hieroglife pe care Dudescu
nu le putea desluşi, deşi trăgea cu coada ochiului. Dinu
ţinea caietul aproape de ochi, ca şi când nu ar fi văzut bine,
dar nu vroia să poarte ochelari.
Când ajunseră în dreptul „coliviei” Dinu stărui
mai mult şi chiar întrebă de numele fiecărui deţinut. În
cele din urmă se întoarseră în biroul lui Dudescu, unde îl
găsiră pe Costea stând în dreptul ferestrei deschise şi
trăgând cu sete dintr-o ţigară.
Se aşezară din nou în fotolii, iar Dinu îşi
reluă polologhia felicitându-l pe Dudescu pentru felul în care organizase
penitenciarul.
-
Singura obiecţie care aş avea-o, spuse el la un
moment dat, este cu privire la acea celulă, pe care dumneavoastră o
numiţi „colivia”.
-
La ce anume vă referiţi? întrebă Dudescu.
-
Mă refer la faptul, că în acea celulă
aveţi doisprezece deţinuţi, ceea ce este un număr destul de
mare şi aceştia pot comunica foarte mult între ei.
-
Păi avem celule şi cu douăzeci de
deţinuţi, tovarăşe colonel, spuse Dudescu. Astea sunt
condiţiile, spaţiul este foarte limitat.
-
Înţeleg foarte bine situaţia spuse Dinu.
Totuşi, ceea ce vă recomand este să fiţi atenţi la
componenţa lotului de deţinuţi din aceeaşi celulă.
Sunt indivizi care nu trebuie să comunice unii cu alţii, iar
alţii, mai periculoşi, care au putere de exprimare şi de
convingere mai mare, trebuie ţinuţi separat, pentru a nu putea
răspândi idei duşmănoase partidului şi poporului.
-
Vă referiţi la cineva anume, din acea celulă?
-
Da, de exemplu...profesorul acela de istorie...cum îl cheamă?
se prefăcu Dinu că nu îşi aminteşte.
-
Lizianu? întrebă Dudescu.
-
Da, Lizianu, încuviinţă Dinu. Este un element
foarte periculos şi trebuie ţinut separat.
-
Din căte ştiu eu, Lizianu se află aici doar
pentru suspiciune că ar fi ajutat pe cineva să se ascundă. Doar
suspiciune...repetă Dudescu.
-
Nu căpitane, Lizianu este un element mai periculos de
cât crezi dumneata. Lizianu trebuie să stea separat.
„Deci pentru Lizianu a venit ăsta aici” îşi zise
Dudescu şi privi către Costea. Colonelul îi ghicise parcă
gândurile şi făcu o grimasă ridicând din sprâncene
fără să spună însă nimic.
-
Din păcate însă, nu avem nici o celulă
liberă unde l-am putea muta pe acest individ.
-
Am văzut totuşi că aveţi pe cineva care
stă totuşi singur în celulă...
-
Da, Gonţea, încuviinţă Dudescu. El este un caz
special, de asemenea...se opri şi îl privi pe Costea pentru o clipă. Gonţea
are probleme mentale grave, trebuie să stea singur.
-
Dar vedeţi, asta este tocmai despre ce vorbeam.
Există penitenciare în care majoritatea deţinuţilor au probleme
mentale. Ar trebui transferat...
-
Nu trebuie transferat nicăieri, i-o tăie Costea
dintr-o dată. Gonţea stă aici, în acea celulă şi nu
pleacă nicăieri, repetă el fără să-i lase lui
Dinu nici o îndoială că subiectul Gonţea era tabu şi
că era mult peste atribuţiile lui ca să ia orice hotărâre în
acel sens.
-
Bine, atunci de ce nu îl trimiteţi pe Lizianu într-un
loc mai sigur?...să zicem la Periprava.
-
La Periprava trimitem pe cei care au fost deja
găsiţi vinovaţi de un tribunal, ori Lizianu nu a fost judecat
încă.
-
Şi ce crezi că nu o să fie găsit vinovat?
O să fie, tovarăşe, îţi garantez eu că o să fie,
zise Dinu iritat.
Dudescu examină rapid situaţia în mintea sa;
avea în faţa sa doi superiori nervoşi şi trebuia cu orice
preţ să evite un scandal inutil.
-
Uitaţi cum mă gândesc eu tovarăşi şi
vă rog pe dumneavoastră să îmi spuneţi dacă este corect
sau nu. Îl lăsăm pe Gonţea unde este, iar pe Lizianu îl mut
într-o celulă cu şase indivizi şi îl punem sub supraveghere,
pentru că acolo avem un informator. Dacă aflăm că
într-adevăr răspândeşte zvonuri subversive sau altfel de idei,
îl punem pe autobuz şi îl trimitem la Periprava sau oriunde
recomandaţi dumneavoastră.
-
De acord, spuse Costea care vroia să încheie vizita cât
mai repede.
-
Bună ideea, căpitane, încuviinţă şi
Dinu. Sper însă că informatorul acela o să facă o
treabă bună. Este o persoană educată?
-
Este, tovarăşul locotenent-colonel. A absolvit
teologia, e popă, oamenii au încredere în el, îşi deschid gura...
-
Vezi, asta este o problemă totuşi, pentru că
Lizianu nu are niciun respect faţă de feţele bisericeşti.
-
Nu-i nici o problemă...îl mutăm într-o celulă
de intelectuali, am un avocat acolo, care colaborează de minune.
-
Perfect, încuviinţă Dinu mulţumit. Mă
ţii la curent cum merg lucrurile şi vedem după aceea dacă
trebuie acţionat altfel.
-
De acord, zise Costea şi se ridică în picioare.
Cred că am discutat tot ce trebuia tovarăşe locotenent-colonel?
zise el privind către Dinu.
-
Absolut, spuse acesta. Mai ţinem legătura oricum.
Îşi strânseră mâinile şi se salutară
milităreşte, după care cei doi se îndreptară spre
uşă. Costea se întoarse însă în pragul uşii, către
Dudescu:
-
Băi Florine, nu ştiu ce ordine le-ai dat la
băieţii ăia de la corpul de poartă, dar ne-au legitimat azi
şi ne-au para-legitimat, de parcă eram infractori şi nu ditamai
coloneii.
-
Şi mie mi s-a părut un pic excesiv zelul lor, spuse
Dinu pe un ton acru.
-
Vă cer scuze tovarăşi, dar ştiţi cum
este...regulamentul e regulament.
Apoi ieşiră amândoi, iar Dudescu se
lăsă să cadă în scaun.
„Luav-ar mama dracului, de securişti idioţi”
suspină el şi deschise uşa sertarului şi scoase sticla de
ţuică şi îşi turnă un păhărel.
***
-
Opreşte autobuzul la corpul de poartă, că
vreau să vorbesc cu Petrescu, îi spuse Dudescu şoferului.
-
Să trăiţi zise Petrescu venind la geamul la
care stătea comandantul.
-
Ai făcut treabă bună azi cu
legitimaţiile. Costea s-a şifonat niţel, dar îi trece...
-
Poate mă treceţi la o primă, tov comandant,
râse Petrescu.
-
Pentru atâta lucru, nu cred că te trec, dar
oricum...felicitări.
-
Nu, nu...să mă treceţi la primă, că
am să vă raportez ceva. Dar numai între patru ochi, spuse el încet.
Dudescu coborâ din autobuz şi se
îndepărtară la câţiva metri ca să nu îi audă nimeni.
-
Ce este? îl întrebă el pe Petrescu.
-
Păi uitaţi cum a fost treaba azi
dimineaţă, când au venit tovarăşii. Tov colonel era la
volan, iar eu mă duc pe partea cealaltă a maşinii şi îi zic
tovarăşului în haine civile: „Vă rog sa prezentaţi actele
la control, să trăiţi!” El se uită la colonelul Costea
şi zice supărat:
„Ăştia nu ştiu că
venim în inspecţie, tovarăşe colonel?”
„Ştiu, cum să nu
ştie...da’ aşa i-a instruit Dudescu. Cică îi trimite la
batalionul disciplinar dacă nu
legitimează pe toată lumea” îi zice tov colonel.
Atunci tovarăşu’
deschide uşa maşinii ca să bage mâna mai uşor în buzunar
după portofel şi scoate o legitimaţie de MAI, ca să mi-o arate
mie. Dar fiind nervos, scapă portofelul din mână şi îi cade jos
pe asfalt. Eu mă aplec să îl ridic şi văz că mai are
şi alte legitimaţii acolo în portofel. Atunci, îi întind portofelul
ca să îl ia, dar nu ştiu cum fac de îi dau drumul din
greşală mai înainte ca dânsul să pună mâna pe el şi
portofelul cade iar pe jos, de data asta mai tare şi alte legitimaţii
cad pe jos, iar eu mă scuz într-una şi adun legitimaţiile pe
rând ca să le bag la loc în portofel, da’ dânsul zice „dă-mi-le mie
mototolule, că le pun eu la loc”.
-
Şi ce legitimaţii erau alea, întrbă Dudescu,
fiindcă ştia că Petrescu vroia să lungească povestea
cât mai mult.
-
Păi, una era... carnetul de partid.
-
Bine..., zise Dudescu, te trec la primă pentru douăzeci
şi cinci de lei.
-
Să ştiţi că familia mea vă
mulţumeşte pentru prima de douăzeci şi cinci de lei, spuse
Petrescu într-o suflare. Dar nu mă întrebaţi ce mai avea acolo?
-
Trebuie să te întreb ca să îmi spui?
-
Mai avea, tovarăşu’ comandant...mai avea si o
legitimaţie cu o cruce pe ea, zise Petrescu şi se opri.
-
O cruce? întrebă Dudescu mirat. Şi mă rog, ce
scria pe legitimaţie?
-
Scria: Patriarhia Română, tov căpitan, să
trăiţi. Nu mi-a venit să îmi cred ochilor.. iar în poză
purta barbă, o barbă scurtă ce-i drept, dar era barbă...
-
Ţi-am mărit prima la două sute cinci zeci de
lei, zise Dudescu gândindu-se la petele roşietice de pe faţa lui
Dinu. Se bărbierise pesemne special pentru vizita de ieri, îşi zise
el şi porni înapoi îngândurat spre autobuz.
-
Să trăiţi tovarăşe comandant!
strigă plutonierul în spatele lui.
***
Acasă soţia îl aştepta la masă, ca de
obicei.
-
Ai avut o zi bună azi, Florine?
-
Groaznică, spuse el aşezându-se la masă. Dar
abia aştept să mă întorc mâine la lucru...
-
Glumeşti, spuse ea.
-
Nu, nu glumesc de loc. Mergi la o plimbare după ce
mâncăm?
-
Pe jos sau cu motocicleta?
-
Cum vrei tu...
-
Mergem pe jos, spuse ea.