BISERICA
PIERDUTǍ
© Liviu Oltean
Ianuarie, 2010
Redactare: Eastpoint Books
Copertă: Alina Oltean
Personajele,
localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane
sau situaţii reale este întâmplătoare.
Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor
internaţio-nale. Această carte sau părţi
ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.
Capitolul
5
Era aproape de ora patru şi Dudescu începuse
să-şi adune dosarele de pe birou. Le puse pe toate în fişetul
metalic cenuşiu din spatele biroului său, pe care îl încuie apoi cu
grijă, răsucind cheia de două ori în broască. Se uită
apoi de jur împrejur şi mulţumit nevoie mare de ordinea din
încăperea mobilată sărăcăcios, îşi luă
servieta şi ieşi pe coridor. După ce încuie uşa biroului,
mai dădu o tură pe coridor ca să verifice şi celelalte
uşi, după care porni agale în jos pe scări.
Autobuzul aştepta în faţa intrării, cu
uşa din faţă deschisă, iar Dudescu urcă fără
grabă şi se aşeză pe bancheta din faţă.
-
Să trăiţi tov comandant, îi spuse şoferul
respectuos, ridicându-se ca să închidă uşa.
-
Să trăiţi, strigară şi cei patru
paznici care erau aşezaţi deja pe locurile din spate.
Dudescu ridică mâna dreaptă în semn de
răspuns, apoi se adresă şoferului:
-
Te rog să opreşti un pic la poartă, nea
Marine, că vreau să vorbesc cu Petrescu.
Autobuzul se puse încet în mişcare, iar când
ajunseră în dreptul corpului de gardă, şoferul opri şi
făcu un semn către un plutonier ce sta cu amăndouă
măinile la spate. Plutonierul se repezi dintr-o dată spre autobuz,
deschise uşa şi urcă în grabă.
-
Ordonaţi, tov comandant, spuse el ducând mâna la chipiu.
-
Măi Petrescule, zise comandantul, de câte ori să
vă spun că trebuie să legitimaţi pe toată lumea care
intră pe poartă.
-
Păi sigur, tov comandant...nu intră nimeni
nelegitimat.
-
Adică, vreau să spun că şi dacă
cunoşti persoana, trebuie să o legitimezi.
-
A... zise plutonierul, ca şi când de-abia atunci ar fi
înţeles despre ce îi vorbea comandantul. Să-l legitimăm şi
pe tov colonel Costea.
-
Exact, nici măcar colonelul Costea nu intră aici
fără să prezinte legitimaţia.
-
Nici dânsul? zise cu mirare plutonierul.
-
Nici dânsul, nici mama dânsului, nici nimeni. Să
instruieşti pe toată lumea în sensul ăsta, ai înţeles?
-
Înţeles.. să trăiţi, zise Petrescu, după
care salută şi coborâ din autobuz.
Nea Marin băgă în viteză şi după
ce cutia de transmisie scoase un muget surd şi prelung, autobuzul se puse
în mişcare. Era o după amiază frumoasă de primăvară,
soarele strălucea însă rece, făcând copacii ce străjuiau
drumul şerpuit să-şi arunce umbrele în faţa autobuzului,
care trecea nepăsător peste ele.
Coborâ din autobuz după ce răspunse la saluturile
subalternilor şi se îndreptă grăbit spre blocul în care locuia
şi unde soţia îl aştepta probabil cu masa pregătită.
Primiseră acea locuinţă de îndată ce
îşi preluase postul. Era un bloc lung cu un singur etaj, construit în stil
sovietic, cu ferestre mici şi fără balcoane, lucrare
făcută pe economie maximă. Constructorii nu găsiseră
de cuviinţă nici măcar să ascundă în perete firele
electrice, care şerpuiau pe pereţi şi pe tavan, de la
întrerupătoare până la lămpi, dar cu toate astea Dudescu era
conştient că era o locuinţă pentru care mulţi îl
invidiau.
Intră în apartament şi îşi lăsă
servieta şi haina la cuier, după care merse în bucătărie,
unde soţia îl aştepta la masă.
-
Ce faci, aşa mă primeşti? o întrebă el
întinzănd mâinile către ea.
Mirela se ridică de la masă şi se lipi de
el fără să spună nimic. Stătură aşa pentru
câteva clipe, după care ea rupse tăcerea pe o voce înceată.
-
Am făcut pui la cuptor, cu cartofi
franţuzeşti, cum îţi place ţie.
-
Ce nevastă bună am, zise el privind-o în ochi. Dar
ştii ce m-am gândit în drum spre casă? Ce-ar fi să luăm
mâncarea şi să mergem pe malul Mureşului să mâncăm.
Luăm şi o sticlă de vin cu noi...ce părere ai?
-
E prea complicat, îi răspunse ea. De ce nu vrei să
mâncăm acasă ca oamenii şi mergem pe urmă să ne
plimbăm.
-
Nu este complicat de loc. Uite, pun eu toate în coş,
zise el luând un coş împletit din cămară, apoi luă un
şervet de masă din sertar.
-
Nu, nu... măcar lasă-mă pe mine să fac
asta, dacă tot nu vrei să mâncăm acasă, cum am vrut eu.
Florin cedă şi o lăsă pe ea să
pregătească coşul, deşi îi era foame tare şi ar fi
preferat să arunce el la repezeală lucrurile în coş, decât
să-şi lase soţia să aşeze toate cu meticulozitatea-i
caracteristică. Ştia că pe lângă lucrurile absolut
necesare, Mirela avea să ia şi jumătate din bucătărie
cu ei, dar se hotărâ să nu spună nimic şi să
aştepe răbdător.
-
Iau eu vinul şi sifonul spuse el, punând o sticlă
de vin într-o sacoşa de pânză.
-
Mergem la un picnic sau la o nuntă? întrebă ea
ironic. Cum să mergem cu sifonul după noi?
-
Uite aşa, că nu e mare lucru...doar nu le
cărăm în spinare, mergem cu motocicleta.
Mirela, clătină din cap, îndesând mai departe
obiecte utile şi inutile în coş. Avusese din totdeauna o repulsie
faţă de băutură şi gândul că Florin vroia să
meargă cu sticla de vin şi sifonul în mijlocul naturii, nu o încânta
de fel. Cu toate astea, peste câteva minute erau jos în spatele blocului, de
unde el ridică husa de pe motococleta cu ataş, cu o mişcare
demnă de un iluzionist. Se opri o secundă să admire sclipirile
metalice ale motocicletei, după care puse bagajele în ataş, se
urcară pe motocicletă si porniră spre marginea
orăşelului. Florin purta o haină de piele cafenie, cu fermoar
auriu şi nişte ochelari rotunzi, de care era foarte mândru. Mai
mândru era însă de acea motocicletă; era un IJ Festival de culoarea
oului de raţă, cu roţi şi ţevi de eşapament
cromate din belşug şi cu decoraţiuni aurite pe aripile din
faţă şi din spate, care o făceau deosebită, după
părerea lui, de celelalte IJ-uri, banale şi fără
prestanţă.
Ajunşi în lunca râului, într-un loc în care mai
fuseseră şi altă dată, întinseră o pătură pe
iarbă la umbra unui copac cu coroana bogată şi se
aşezară.
Mâncară în linişte amândoi, iar Florin
turnă un pic de vin în două pahare.
-
Vrei sa guşti puţin fără sifon? o
întrebă el.
-
Nu, mulţumesc. Pune-mi sifon până sus te rog.
-
Gustă un pic! Costea mi l-a adus de la Jidvei, zicea
că e un vin boieresc...super.
-
Da, e bun, spuse Mirela după ce sorbi puţin din
pahar, dar nu păru entuziasmată.
Lui Florin i se părea însă că era cel mai
bun vin care îl băuse vreodată, numai că el crescuse într-o
familie de oameni săraci, în timp ce Mirela era fată de protopop
şi avusese cu siguranţă ocazia să guste vinuri şi mai
nobile decât acela.
-
Ai spus vreodată Tatăl Nostru înainte să te
aşezi la masă? îl întrebă ea dintr-o dată.
-
Am spus...când eram mic. La masă la bunici, nu începeai
să mănânci până nu se spunea rugăciunea. Dar ce-ţi
veni?
-
Nu ştiu...m-am tot gândit în ultima vreme...de când a
murit tata... Sunt o grămadă de lucruri, pe care le-am
învăţat de la el, dar nu le mai fac...
-
Aşa este, încuviinţă el. Vremurile s-au
schimbat mult...
-
Nu este vorba de vremuri. Vremurile se pot schimba
oricât...dar trebuie oare să ne schimbăm şi noi?
Florin nu îi răspunse. Privea peste râu, pe malul
celălalt, peste un pâlc de copaci, la fumul ce se ridica spre cer. Mai jos
de unde se aflau ei, era un poligon militar, al trupelor de geniu şi
picioarele de lemn ale unui pod provizoriu se ridicau dezlânate din mijlocul
apei. Militarii construiau podul aproape în fiecare lună, apoi îl aruncau
în aer, ca apoi să îl reconstruiască la loc. Cu câteva zile în urmă,
îl aruncaseră din nou în aer.
-
Costea a fost azi pe la mine, spuse el într-un târziu.
-
Şi ce legătură are Costea, cu ce te-am
întrebat eu? spuse Mirela, părând deranjată că el nu îi
răspunsese la întrebare.
-
Are... are legătură. Mi-a spus că dosarul
tău se poate da uitării la o adică. Ai putea să lucrezi
totuşi în învăţământ.
-
Nu văd legătura...
-
Costea nu-i prost. El zice că trebuie să începem
să ne învârtim şi noi în alte cercuri, să ne facem relaţii.
Să mergem o dată la el la Cluj... să întâlnim oameni mai
importanţi, care ne-ar putea ajuta cu acel dosar.
-
Hm...şi eu care mă gândeam că deja mi-am
schimbat viaţa prea mult, într-o direcţie în care nu ar fi trebuit,
iar tu vrei să mergi şi mai departe pe acest drum.
-
Mirela, tu şi eu nu avem nici o vină.
Înţelegi? Tu ai făcut o facultate ca să devii profesoară,
iar eu am mers la şcoala de ofiţeri ca să devin criminalist
şi uite că, din motive independente de noi, nu putem profesa niciunul
în meseriile pentru care ne-am pregătit.
-
Şi ce este de făcut atunci? Să ne
înhăităm cu de-alde Costea şi cu alţii ca ei?...din cauza
unor oameni ca ei a murit tata, spuse ea şi îşi duse mâna la ochi,
înăbuşindu-şi lacrimile.
-
Nu, nu ne înhăităm cu nimeni, spuse Florin
după o vreme. Ne adaptăm unei situaţii, de a cărei creare
nu suntem noi vinovaţi.
-
Ne adaptăm unei situaţii, de a cărei creare nu
suntem noi vinovaţi, repetă ea. Adică, jucăm teatru.
-
Da, jucăm teatru o perioadă, dacă trebuie...ca
să ne obţinem drepturile pe care le merităm.
-
Hai să nu mai vorbim despre asemenea lucruri... de ce nu
putem să ne bucurăm de după-amiaza asta frumoasă?
-
Nu mai vorbim, încuviinţă el. Doar atât... ascultă-ma
şi promit să închei aici. Îţi vreau binele Mirela şi vreau
neapărat să ajungi profesoară din nou şi o să ajungi,
îţi garantez. Iar eu, dacă nu mă întorc în cel mult un an în
criminalistică, o să ajung cu siguranţă la balamuc. Dar o
să reuşim amândoi, împreună. O să reuşim.
Se apropie de ea şi o
sărută apăsându-şi cu putere buzele pe buzele ei, aşa
ca un sigiliu, peste tot ce îi spusese, să ştie şi ea că
era sută la sută hotărât să reuşească. Un stârc
gălbui zbură pe deasupra lor şi ateriză la marginea râului,
lângă o salcie bătrână ce sta prăbuşită în
apă.
***
Se făcuse opt seara când se hotărâră
să plece acasă. Florin puse coşul şi pătura înapoi în
ataş, după care porni motorul şi se urcară amândoi pe
motocicletă. Mergeau de-a lungul râului, pe un drum de pământ, urmând
ca după un kilometru să iasă din nou pe drumul asfaltat. La un
moment dat, le apărură din faţă două căruţe
mergând una după cealaltă. Când s-au apropiat la circa treizeci de metri
de căruţe, prima din ele se opri în dreptul unei băltoace
noroioase, iar cea din spate, veni aproape paralel cu ea, blocându-le drumul. O
ţigancă tânără, urmată de o adunătură de
ţigănuşi, mai mult dezbrăcaţi decăt îmbrăcaţi,
săriră din căruţe şi începură să alerge
strigând către ei.
Florin opri repede motocicleta, se dădu jos şi
se propti în mijlocul drumului.
-
Înapoi! Strigă el către ţigani. Nu
blocaţi drumul, daţi inapoi!
Doi ţigani tineri, cu pălării negre
stăteau pe capra primei căruţe, fără să se
sinchisească de Florin. Unul pufăia dintr-o pipă lungă, iar
celălalt ţinea hăţurile în mână şi zâmbea.
-
Boierule, lasă-mă să-i ghicesc la’
domniţa ta frumoasă, strigă ţiganca, apropiindu-se de
Florin.
-
V-am spus să nu blocaţi drumul, strigă Florin
şi îşi deschise fermoarul jachetei.
-
Lasă boierule, unde te-oi grăbi aşa de tare,
zise ţiganca. Îi ghicesc coniţei şi după aia mergeţi.
-
Ba nu, zise Florin. Voi faceţi stânga împrejur şi
dispăreţi acum.
Îşi deschise mai mult jacheta şi duse mâna la
şold. Femeia care era acum la mai puţin de doi metri de el, îşi
holbă dintr-o dată ochii cât cepele şi întorcându-se spre
căruţe o luă la fugă, de parcă ar fi văzut pe
necuratu’. Puradeii o luară la fugă după ea, îmbrâncindu-se unul
pe altul şi neştiind cum să ajungă mai repede la
căruţe.
-
Are pistol! Strigă ţiganca spre cei doi cu
pălăriile negre. Are pistooool!
Dintr-o dată calmul îi părăsi pe cei doi,
iar cel cu hăţurile întoarse căruţa rapid, sărind
peste şanţ. Din zdruncinătură, alţi doi copii mai mici
căzură din spatele căruţei, iar pipa ţiganului de pe
capra căruţei zbură undeva în iarba înaltă. A doua
căruţă întoarse şi ea în grabă şi o porniră
amândouă în viteză mare, lăsând în urmă un nor de praf
şi pe femeia cu liota de copii alergând ca disperaţii.
Florin se întoarse către Mirela, care râdea în
hohote, privind la ceata care se îndepărta rapid în panică
totală.
-
Nu trebuia să îi sperii chiar aşa pe săracii
oameni, spuse ea când se mai potoli din râs.
-
Mai bine să îi sperii eu pe ei, decât ei pe mine, spuse
Florin urcând la loc pe motocicletă.
-
Sunt oameni simpli, Florine. Simpli, dar liberi, adăuga
ea după o pauză.
-
Asta este altă problemă, răspunse Florin.
-
Ce problemă? E rău că sunt liberi? Noi doi nu
suntem atăt de liberi pe cât sunt ei.
-
Ştii câte infracţiuni au săvârşit
aceşti oameni în decurs de numai câteva minute?
-
Ce-i cu tine, Florine? Vorbeşti ca un miliţian
acum.
Florin apăsă frânele şi opri în mijlocul
drumului. Se întoarse spre Mirela şi îi spuse pe un ton cât se poate de
serios.
-
Nu glumesc de loc. Oamenii ăştia sunt infractori;
au blocat drumul, au încercat să ne lipsească de libertate, numai spun
că ghicitul şi cerşitul sunt şi ele infracţiuni, dar
nimeni nu îi bagă la puşcărie. În timpul ăsta, oameni
nevinovaţi sunt arestaţi şi închişi pentru acuzaţii
false şi lipsite de dovezi. Cel puţin jumătate din
deţinuţii de la mine din penitenciar sunt în asemenea situaţie.
Sunt convins că şi tatăl tău a fost în aceeaşi situaţie.
Înţelegi ce vreau să spun?
Îşi trase pe ochi ochelarii cu lentilele rotunde
şi porni mai departe pe drumul plin de praf, fără să mai
scoată o vorbă până acasă.