BISERICA
PIERDUTǍ
© Liviu Oltean
Ianuarie, 2010
Redactare: Eastpoint Books
Copertă: Alina Oltean
Personajele,
localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane
sau situaţii reale este întâmplătoare.
Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor
internaţio-nale. Această carte sau părţi
ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.
Capitolul 4
Căpitanul Dudescu stătea în picioare la
fereastra biroului său, privind la cei doi deţinuţi care lucrau
la un strat de flori în curtea interioară a închisorii. Era un strat lung
de aproximativ opt metri şi lat de vreo doi, împrejmuit cu bolovani de
râu, în mijlocul căruia fusese descărcată o basculantă de
pământ de flori. Acum oamenii plantau nişte trandafiri, iar în jurul
lor urmau să fie sădite petunii şi alte flori mai mici. Dudescu
alesese special acel loc, pentru că se afla mai tot timpul în bătaia
soarelui, dar mai ales pentru că era aşezat vis-ŕ-vis de biroul lui
şi mai înveselea un pic priveliştea.
La un moment dat căpitanul se întoarse la biroul
său şi începu să răsfoiască un caiet cu note scrise de
mână, pe care le făcea zilnic. Ajungând la concluzia că toate
sunt în ordine, închise caietul şi scoase din sertar un titirez de lemn
şi începu să se joace cu el, făcându-l să se
învârtească pe suprafaţa lustruită a biroului.
Se împlineau aproape doi ani de când fusese numit
comandant al acelei închisori şi fusese nevoit să
părăsească Bucureştiul împreună cu soţia sa,
pentru a se muta în acel orăşel de ţară din inima
Ardealului.
-
O să fie bine Mirela, îi spusese el soţiei. E o
zonă frumoasă şi liniştită, o să mergem
după-amiezele la plimbare, facem excursii... O să cumpărăm
o motocicletă la un moment dat, sunt convins că o să-ţi
placă acolo...
-
Bineînţeles că o să-mi placă...dacă
suntem împreună, totul este bine, îi spusese ea, ştiind foarte bine
că această mutare era numai din cauza ei.
La douăzeci şi patru de ani, Dudescu terminase printre
primii şcoala de ofiţeri, secţia de criminalistică şi
fusese repartizat în Bucureşti. Lucra în echipa colonelului Cernica, unul
din cei mai buni criminalişti pe care îi avusese ţara şi îi
plăcea foarte mult ceea ce făcea. La toate acestea se adauga şi
satisfacţia că apăra cu adevărat cetăţenii,
trimiţând la puşcărie infractori ce nu meritau să
trăiască în libertate. Acolo însă la puşcărie,
lucrurile stăteau altfel şi Dudescu nu ar fi putut să bage mâna
în foc dacă jumătate măcar din deţinuţi erau cu
adevărat vinovaţi de ceva. Oricum el nu avea acces total la dosarele
lor şi nu era asta treaba lui, dar ştia bine cum unele departamente
ale MAI-ului trimeteau oameni nevinovaţi la puşcărie.
Îşi amintea cum cu doi ani în urmă, intr-o
dimineaţă friguroasă de Martie, colonelul îl chemase în biroul
lui şi îi spuse să închidă uşa în urma lui.
-
Stai jos Florine, îi spusese el arătând înspre scaunul
din faţa biroului.
Colonelul părea vădit stânjenit de situaţie
şi începu prin a-i spune cât de mult îi aprecia talentul,
conştiinciozitatea, dar mai mult decât toate luciditatea, pe care nu
şi-o perdea nici în cele mai dificile situaţii.
-
Îmi vine greu tovarăşe locotenent să îţi
spun acestea... dar în ziua de azi, câteodată...calităţile
persoanei contează pentru unii, mai puţin decât dosarul lor de
cadre...
-
Vă referiţi la dosarul meu, tovarăse colonel?
întrebă Dudescu nedumerit.
-
Mă refer la dosarul soţiei tale, dar care în viziunea
unora...este şi dosarul tău.
Dudescu lăsă capul în pământ; îi fusese
demult teamă de asta şi sperase că nu se va ajunge acolo, dar se
părea că acum îi venise momentul. Cu un an în urmă se
căsătorise cu fata pe care o iubea, deşi ştia destul de
bine problemele din familia ei. Tatăl ei fusese protopop, un om inteligent
şi integru...calităţi suficente pentru un om în poziţia
lui, ca să îl transforme într-un „duşman al poporului şi al
clasei muncitoare”. Fusese arestat în 1953 pentru legături cu elemente contra-revoluţionare,
condamnat şi trimis la închisoare, unde şi murise puţin mai
târziu, în condiţii neclare.
-
Nu mi-este uşor Florine...nu este hotărârea mea
şi nu am nici o putere să o schimb. Vei fi transferat la
direcţia penitenciarelor...
Dudescu îşi puse reflex ambele mâini pe cap, apoi
încercând să se stăpâneascâ şi le trase în jos pe
faţă, iar degetele crispate îi lăsară dungi roşietice
pe obraji. În cele din urmă îşi puse mâinile la loc pe genunchi şi
spuse încet:
-
Vă ascult domnule colonel.
Cernica trecu peste acel „domnule” care îi scăpase
tânărului ofiţer şi continuă:
-
Tot ce am putut face pentru tine Dudescule, sunt
următoarele: ţi-am semnat astăzi ordinul de înaintare la gradul
de locotenent major. Săptămâna viitoare începi un curs de trei luni,
cu specializarea în administraţia penitenciarelor, după care vei fi
înaintat la gradul de căpitan şi vei prelua funcţia de comandant
a unei închisori din apropierea Clujului.
-
Vă mulţumesc, tovarăşe colonel, spuse
tânârul fără a-şi ridica privirea dinspre podea.
-
Asta este tot ce pot face băiete...îmi pare rău.
Dar poate că într-o zi lucrurile se vor schimba...şi cine ştie,
poate te întorci înapoi în departament...
-
Chiar credeţi că se vor schimba? întrebase Dudescu,
pe un ton nesigur.
-
Sper...sigur că sper.
Trecuseră însă doi ani de atunci şi
căpitanul Dudescu ştia bine că lucrurile nu se schimbaseră
de fel, sau dacă se schimbaseră, nu se schimbaseră în niciun caz
spre bine. Se ridică de la birou şi merse din nou la fereastră
ca să privească la stratul de flori. Cineva bătu la
uşă.
-
Intră, strigă căpitanul.
-
Să trăiţi tovarăşe comandant, spuse
un bărbat înalt şi osos, în uniformă cafenie.
Tovarăşul colonel Costea vrea să vă vadă.
Dudescu privi roată prin curte şi de-abia atunci
observă un GAZ cenuşiu parcat la intrarea din stânga clădirii.
-
Pofteşte-l înăuntru imediat. Dar după aia,
du-te la corpul de gardă şi spune-le ălora că dacă nu
mă anunţă imediat înainte să deschidă poarta pentru
cineva...batalionul disciplinar îi mănâncă. De-aia avem telefoane!
-
Am înţeles, să trăiţi, zise bărbatul
şi ieşi în grabă.
-
Florinele, Florinică...ce mai faci băiatule, zise
pe o melodie improvizată colonelul Costea, intrând bine dispus în
cameră.
-
Să trăiască tovarăşul colonel
Costea! strigă Dudescu pe un ton vesel.
Costea era un om la cincizeci de ani, de
înălţime medie, slab şi cu nasul coroiat. Lucra la Securitate în
Cluj şi răspundea printre altele de teritoriul in care se afla
închisoarea. Asemenea colegilor săi de breaslă, nu era de o inteligenţă
sclipitoare, în schimb avea simţul umorului, ceea ce era destul de rar în
departamentul lui.
-
Florinel îşi pune flori, râse Costea arătând cu mâna
spre curte.
-
Ce să fac şi eu? zise Dudescu, gândindu-se că
pentru un ofiţer de secu, jocul de cuvinte nici nu era prea rău.
-
Asta zic şi eu, zise colonelul şi se
aşeză confortabil în fotoliul din faţa biroului. Ce mama
mă-sii? Numai ăia din Cluj să aibă grădină
botanică? De ce să nu aibă şi duşmanii poporului care
se află la puşcărie? Ce ei nu sunt oameni?
-
Dar asta nu este pentru deţinuţi,
tovarăşul colonel...se poate? Este pentru oaspeţii noştri
importanţi, ca să îşi mai clătească şi
dânşii vederea, când vin în vizită pe la noi...
-
Mulţumesc pentru grija ce mi-o porţi Florinele, dar
eu mi-am clătit privirea tot drumul de la Cluj şi până
aici...cred că mai curând trebuie să-mi clătesc gâtul cu ceva.
Ha, ha... ia vezi n-ai vro sticluţă pe acolo prin birou pentru
tovarăşul colonel, că e obosit şi însetat.
-
Cum să nu am tovarăşu’ colonel? Zise Dudescu
şi scoase o sticlă gălbuie şi un păhărel din
birou.
-
Alo, alo...păi tu ce faci? Scoate măi două
păhărele, ce mama naibii!
Dudescu se execută, apoi turnă în
păhărele, ciocniră şi luară câte o
înghiţitură.
-
Bună, bună...zise Costea? E de Cluj?
-
De Cluj, să trăiţi...păi ce îmi permit
să vă tratez cu altceva.
-
Lasă-mă naibii, că mi-ai dat data trecută
ţuică de Bistriţa şi mi-a făcut rău...
-
La ce v-a făcut rău? Că era curată ca
lacrima...
-
Nu ştiu, nu mi-a picat mie bine...
-
Vă spun eu, dar să nu vă supăraţi...
-
Zi, că nu mă supăr.
-
V-a făcut rău la...patriotismul local. Că nu
era de Cluj! râse Dudescu.
-
Ha, ha...al dracului eşti căpitane, râse şi
Costea.
Dădu restul păhărelului pe gât, apoi îl
puse pe birou, zicând:
-
E bună, e bună, dar un păhărel mi-e de
ajuns...bagă-le repede la loc.
Dudescu puse cu grijă sticla şi paharele la loc
în birou şi inchise uşiţa, gândindu-se că o să
miroasă a băutură când merge acasă, ceea ce nu-i făcea
plăcere soţiei.
Costea începu să-l întrebe de una, de alta, ca
şi cum nu ar fi venit acolo cu vreun scop precis.
-
Bravo, Dudescule... să ştii că toată
lumea te apreciază şi aici şi la Cluj. Să ştii că
n-ai probleme!
-
N-aş avea probleme de fel, dacă nu mă
pricopseam cu Gonţea ăsta, îndrăzni căpitanul, ştiind
bine cine îl adusese pe Gonţea acolo.
-
Măi, lasă-l pe Gonţea...ce te deranjază
el? Ia-i dat camera lui, stă separat...mai iese şi el prin curte când
îi tună şi vorba aia, e plecat mai tot timpul. Vin
tovarăşii...îl iau cu ei, îl aduc înapoi...
-
Nu l-ar mai aduce...ştiţi ce mă
deranjază? Că umblă teleleu pe culoare...se leagă de
deţinuţi, îi provoacă pe paznici...nu e în regulă, dar ce
să zic?
-
Să nu zici nimic...ai înţeles? E treaba
tovarăşilor de la Bucureşti...ei l-au trimis aici. Nu l-am adus
eu...e chestie serioasă Florinele. Şi nici nu trebuie să
ştie nimeni...
-
Păi dacă este aşa mare secret, ce tot
umblă ca o stafie peste tot...îl ştie toată lumea, paznicii,
soldaţii, deţinuţii...
-
Iar datoria ta Dudescule este să îi instruieşti pe
toţi... unul să nu scoată o vorbă. Mă înţelegi?
-
Da, tovarăşu’ colonel, asta şi fac, dar în
fond asta nici nu este treaba mea. Eu sunt comandantul închisorii şi
trebuie să mă ocup de personalul de ordine şi de
deţinuţi... nu de un descreierat, care nici nu ştiu cine este
şi cu ce se ocupă... şi nici nu vreau să ştiu.
-
Crede-mă că nici eu nu ştiu ce este cu Gonţea...şi
nici mie nu-mi convine că l-au trimis la noi. Dar astea sunt ordine de sus
şi nu le comentăm, le executăm... ne facem datoria
faţă de ţară, de popor, de partid... Da’ ia mai dă-l
dracului pe Gonţea! Auzi, ai tu pe aici pe unu’ Lizianu...un deţinut
adică?
-
Nu ştiu...dar staţi să mă uit în
registru.
Dudescu scoase din sertar un
caiet gros cu coperţi din carton şi începu să îl
răsfoiască.
-
Titus? Lizianu Titus?
-
Da, ăsta e, încuviinţă colonelul.
-
Lizianu Titus, născut în Ploieşti, pe data de 19
Septembrie 1930. Profesor de istorie la liceu...suspect de colaborare cu
elemente duşmănoase poporului...nejudecat...Nimic. Apă de
ploaie.
-
Cum nimic tovarăşe? Element duşmănos?
Asta este nimic?
-
Păi nici măcar nu este acuzat, tov colonel. Zice
că e suspectat de colaborare cu elemente duşmănoase. Ne-judecat,
ne-condamnat...legal nici n-ar trebui să se afle aici.
-
Dă-l naibii, că n-o fi vreun sfânt? Dă-mi
şi mie catastifu’ ăla să mă uit...
Colonelul îşi scoase ochelarii din buzunar şi
începu să citească din registru. După câteva minute, împinse
registrul înapoi către căpitan, trase telefonul către el şi
începu să formeze un număr.
-
Colonelul Costea, de la Cluj, strigă el în microfon. Cu
tovarăşa Predescu, vă rog...Aştept, aştept...
Se făcu linişte în birou pentru câteva minute,
timp în care Costea părea că se gândeşte la altceva, zgâriind cu
unghia degetului arătător lacul de pe braţul fotoliului.
-
Săru’ mâna, zise el la un moment dat. Tovarăşa
Ginuţa? continuă el mieros. Săru’ mâna...Costea de la Cluj... Petrică,
da... Petrică Costea. Păi da, nu v-am mai auzit de mult... nici
văzut... păi da, da... Dar se poate? Vă rog să nu
spuneţi aşa ceva...nici să nu gândiţi aşa...da, da...
pentru că nu este adevărat...
„Cotoi bătrân” îşi zise Dudescu în sinea sa
şi se ridică şi merse la fereastră, lăsându-l pe
Costea să-şi continue discuţia liniştit. După câteva
minute în care colonelul îşi derulă întregul arsenal de Don Juan de
provincie, se hotărâ şi trecu la subiect.
-
Aş putea să vă rog ceva, tovarăşa
Ginuţa. Da, un dosar, dacă puteţi...sigur, sigur. Da, Lizianu
Titus...19 Septembrie 1930...Ploieşti...da, da...sigur că
aştept.
-
Meserie, meserie...spuse Dudescu, întorcându-se cu faţa
spre cameră.
-
Meserie grea, măi Florine, încuviinţă Costea,
acoperind microfonul cu palma. Cine zice că tov colonel nu are muncă
grea, nu ştie ce vorbeşte. Nici tov general nu are acces unde am eu
acum... treabă serioasă.
Mai trecură câteva minute, până ce persoana de
la capătul firului se întoarse cu informaţiile cerute.
-
Da, da...nicio problemă...se poate...
Da...da...aşa...da...răspunse Costea monosilabic. Numai atâta?
Precis? Nu, nu...e foarte bine. Dar ce mult vă mulţumesc...şi
începu acum repertoriul de încheiere al convorbirii.
Într-un final Costea puse receptorul în furca telefonului,
suspină a oboseală, îşi scoase batista şi se şterse pe
frunte.
-
Nimic... nimic... nimic. Atunci ce naiba vor ăştia
de la mine?
-
Care ăştia
tovarăşu’ colonel?
-
Nişte tovarăşi de sus...mă
sună...cică e unul periculos aici la penitenciar... Titus Lizianu.
Mă, să nu scoţi o vorbă, ce îţi spun eu acum,
rămâne doar între noi.
-
Bineînţeles tovarăşu’ colonel.
-
Cică este duşmanu’ poporului... Antonescu, Hitler,
nu alta... Cică, puneţi-l la muncă grea...ştii ce spun
colonele? Eu zic: nu ştiu tovarăşe. El zice: muncă grea
construcţii, betoane, cărămizi...poate îi cade una în cap...
-
Daţi-o în colo...doar n-or vrea...
-
Ba, asta vor. Da’ ce eu sunt prost?... Execut ordine
telefonice, aşa dea-n boulea?.. Am înnebunit?
-
Poate este o confuzie, tov colonel.
-
Se prea poate...Oricum, eu mi-am făcut ancheta
personală...Tovarăşa cu care am vorbit are un dosar cu un
Lizianu, dar ăla e născut la altă dată. Dacă mă
mai contactează ăla din Bucureşti din nou, îi spun că
persoana nu corespunde descrierii...şi salutare.
Se ridică în picioare şi se uită la ceas.
-
Hai că s-a făcut târziu Dudescule. Trebuie să
plec. Ce mai face soţia? îl întrebă în timp ce îi strângea mâna.
-
Ce să facă? Bine, cred. Se cam
plictiseşte...dacă nu are de lucru.
-
Păi cum măi? Tu ditamai comandantu’ de penitenciar,
n-ai şi tu o relaţie pe aici să-i găseşti de lucru?
-
Soţia mea e profesoară, tov colonel.
-
Ah, zise Costea amintindu-şi dintr-o dată. Are
dosarul ăla greu...cu taică-său...da, e greu.
-
Mie îmi spuneţi?
-
Da’ tot tu eşti de vină...mai ieşi şi tu
în lume...fii mai sociabil...dai o dată de omul potrivit şi te
ajută să rezolvi situaţia. Uite ce e...te anunţ eu când e
vreo chermeză mai mare la Cluj...vin oameni mari...poate dă
nevastă-mea o petrecere. Vii cu soţia, mai cunoaşteţi
şi voi lume...adică nu orişicine, generali...oameni de la
partid. Trebuie să îţi faci relaţii, altfel nu se poate...
-
Mulţumesc tovarăşe colonel.
-
Aşa facem...la revedere.
-
Să trăiţi, spuse Dudescu şi îi deschise
uşa.