BISERICA
PIERDUTǍ
© Liviu Oltean
Ianuarie, 2010
Redactare: Eastpoint Books
Copertă: Alina Oltean
Personajele,
localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane
sau situaţii reale este întâmplătoare.
Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor
internaţio-nale. Această carte sau părţi
ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.
Capitolul 3
Titus intră cu maşina pe aleea casei sale, aşteptă
câteva secunde ca uşa garajului să se deschidă total şi în
cele din urmă intră in garaj.
Garajul fusese construit pentru două maşini şi
jumătate din spaţiu era ocupat de o maşină veche, un Mark
II de culoare verde închis, care judecând după grosimea stratului de praf
care o acoperea, nu mai văzuse asfaltul străzii de mult timp.
Casa era veche de cel puţin patruzeci de ani, cu un singur etaj
şi cu faţada de cărămidă aparentă. Era
construită in stil colonial, cu ferestre înalte, cu lemnărie
albă, iar trei lucarne ieşeau din acoperişul negru.
Bătrănul se opri în holul placat cu marmură albă, unde
îşi lăsă pardesiul şi pălăria, se
descălţă şi apoi deschise uşa spre camera de zi,
oprindu-se în prag să privească bradul încă neîmpodobit, care se
afla într-un colţ al camerei. Era un brad înalt de peste cinci metri, cum
nu mai cumpărase de mult. Camera avea înălţimea dublă decât
celelalte încăperi şi o scară interioară cu balustradă
de lemn vopsit alb, ce urca la etaj unde se aflau dormitoarele.
-
Cred
că o să le placă copiilor, îşi zise el, gândindu-se la cele
două fiice ale sale şi la nepoţii săi, care urmau să
îi facă o vizită de Crăciun.
Merse apoi în bucătărie, îşi turnă un pahar de suc de
portocale şi se aşeză la masă, încercând să îşi
adune un pic gândurile. Avusese o dimineaţă obositoare pentru un om
de vârsta lui, dar se simţea destul de bine mai ales după ce aflase
rezultatul analizelor. Se hotărâ pentru moment să nu se mai
gândească la cele întâmplate şi să îşi concentreze
atenţia doar asupra pregătirilor pentru Crăciun, mai ales
că întreaga familie, sau aproape întreaga familie urma să fie
împreună pentru aproape o săptămână, lucru ce nu se mai
întâmplase de mult. Aranjase deja cu o firmă să îi trimită
două persoane să facă o curăţenie generală în
toată casa, iar în ceea ce privea mâncarea, îşi întocmise un meniu cu
tot ce îşi aducea aminte că le plăcea fetelor să
mănânce şi pe care plănuise să le pregătească
chiar el.
Observă în acel moment o luminiţă clipind pe telefon,
aşa că se ridică şi se apropie de aparat ca să asculte
mesajul. Era de la fiica sa cea mare Mara, care se întreba pe unde umbla el pe
o asemenea vreme; văzuse la televizor că în Chicago se anunţase
ninsoare şi probabil că îşi făcea griji acum. Mesajul era
în engleză, cu excepţia ultimelor două cuvinte: te pup.
Titus formă numărul şi după câteva secunde auzi vocea
fiicei sale la capătul celălalt al firului.
-
Ce
faci, fetiţa tatii? O întrebă el.
-
I’m
fine. I was wondering where could you be when it’s snowing like that…(6)
-
Eram
programat să merg la doctor…nu ninge chiar aşa de tare cum spune la
televizor, aşa că m-am hotărât să merg totuşi, decât
să reprogramez.
-
Nu te
simţi bine? Nu mi-ai spus nimic când am vorbit ultima dată la
telefon…de ce a trebuit să mergi la doctor? îl întrebă ea tot în
engleză.
-
Nu,
nu e nimic deosebit…voiam mai de mult să merg, dar nu reuşeam să
mă hotărăsc…
-
Poţi
sa-mi spui şi mie despre ce este vorba, dacă nu îţi cer prea
mult? îl întrebă ea oarecum iritată văzând că el evita
să îi spună despre ce era vorba.
-
O
să îti spun…îţi spun…este ceva chiar hazliu. În tot cazul, doctorul
mi-a spus că nu am absolut nimic…e totul bine.
-
Îmi
spui deci?
-
Îţi
spun.. îti spun când ne vedem…e o poveste nostimă, o păstrez pentru
când ne vedem…
-
Cum
vrei tu…Dacă nu vrei să-mi spui, nu-mi spune. Asta dacă
eşti într-adevăr bine şi nu mă duci cu vorba.
-
Sunt
bine, îti dau cuvântul meu.
-
Bine,
atunci…de fapt te sunasem ca să discutăm puţin despre
Crăciun. Am vorbit cu Dana, are copilul răcit…nu ştiu…şi
bărbatu-meu este cam ocupat cu serviciul…Vroiam să te întreb,
dacă ai fi de acord să schimbăm puţin planurile?
-
Să
schimbăm un pic planurile? Adică.. nu veniţi?
-
Nu,
nu este asta…vrem să fim împreună cu toţii de Crăciun.
Vroiam să te întreb dacă nu ai vrea să vii tu aici?
-
Nu
ştiu…trebuie să mă gândesc, spuse Titus şi aruncă o
privire la bradul din celălalt colţ al camerei.
-
Ştiu
că este un efort pentru tine, tată. Trei ore de zbor cu avionul,
poate fi obositor.
-
Nu,
nu este vorba de asta, dar aş fi vrut să fim cu toţii aici, în
casa în care aţi crescut…se împlinesc cinci ani…
-
Da,
ştiu că se împlinesc cinci ani de când a murit mama…dar te rog vino
tu aici. Îţi iau eu bilet…
-
Pot
să-mi iau şi singur.
-
Trebuie
să mergi online pentru asta…
-
Cred
că pot s-o fac şi pe asta.
-
Bine,
atunci te-ai hotărât. Vii?
-
Cred
că m-am hotărât, spuse Titus şi se aşeză încet pe scaun.
-
Bine,
te-am pupat atunci şi mai vorbim. O sun eu pe Dana să îi spun că
vii tu aici.
-
Bine
fetiţa tatii, spuse bătrânul şi închise telefonul.
Rămase aşa pe scaun, cu cotul rezemat pe măsuţa
telefonului, fără să se gândească la nimic. În cele din
urmă se ridică şi se îndreptă spre bucătărie. Se
apropie de raftul pe care stăteau aşezate orizontal câteva sticle de
vin, alese una şi începu să scoată dopul, răsucind
tirbuşonul cu mişcări încete, de parcă ar fi vrut să
tragă de timp. Îsi turnă puţin vin într-un pahar şi se
aşeză pe un fotoliu cu spătar înalt din camera de zi, care
stătea în faţa uşilor glisante ce dădeau spre terasa din
curtea din spatele casei. Zăpada se aşternuse pe crengile pomilor din
curte, iar fulgii păreau să cadă acum mai repede şi mai
des. Puse paharul de vin pe măsuţa de lângă fotoliu şi
rămase aşa privind jocul fulgilor purtaţi de vănt. La un
moment dat se ridică şi merse din nou în bucătărie,
luă un alt pahar şi turnă vin în el. Se aşeză la loc
în fotoliu şi puse paharul pe măsuţă, lângă primul.
Afară fulgii cădeau în continuare, şi păreau că nu
aveau nici cea mai mică intenţie să se oprească.
***
Cu aproape două săptămâni în urmă, într-o
după-amiază mohorâtă, mersese la biserică, pentru a lua
parte la şedinţa comisiei financiare.
Cei şase membri ai comisiei se întâlneau o dată pe lună
pentru a analiza situaţia financiara a comunităţii şi
pentru a lua hotărâri legate de cheltuieli şi strângeri de fonduri.
De data aceasta urmau să discute realocarea fondurilor investite la bursa
de acţiuni. Cu ani în urmă se luase hotărârea ca patruzeci la
sută din fondurile bisericii să fie investite în stocuri şi
fonduri mutuale, în timp ce restul erau păstrate în conturi bancare, unde
acumulau o dobândă mai mare sau mai mică, dar cu risc minim. Investiţiile
de la bursă se dovediseră extrem de productive în anumite perioade,
cu profituri depăşind cincizeci la sută uneori, dar şi cu
pierderi considerabile în anii în care bursa o lua în jos. Cert este că
pînă în acel moment rezultatele fuseseră pozitive pe ansamblu, iar
banii rezultaţi fuseseră folosiţi la extinderea bisericii
şi în multe acţiuni caritabile. Titus era membru al comisiei de peste
cincisprezece ani, timp în care îi fusese dat să vadă toate aspectele
acestui tip de activităţi, cu succese dar şi cu
dezamăgirile inerente.
În acea după amiază şedinţa urma să aibă loc
într-o sală din subsolul clădirii parohiale. Titus mergea agale sprijinindu-se
în baston, coborând scara cu trepte late, ţinându-se cu cealaltă
mână de balustradă. În sală se aflau deja trei persoane, printre
care şi doamna Davis, preşedinta comisiei. Titus dădu mâna cu
toţi cei prezenţi şi schimbă câteva amabilităţi,
după care se aşeză pe unul din scaune. Câteva minute mai târziu,
apărură şi ceilalţi membri, aşa că
preşedinta deschise discuţiile.
-
Pentru
început aş dori să vă fac cunoscută suma totală pe
care o aveam în fonduri astăzi la ora închiderii bursei, spuse ea ridicând
o foaie de hârtie din teancul de documente pe care le avea pe masă în
faţa sa. Este vorba de…trei sute unsprezece mii şi patru sute
douăzeci de dolari.
Niciunul dintre membri nu spuse nimic, unii rămânând total impasibili,
în timp ce alţii se mulţumiră să ridice imperceptibil din
sprâncene. În realitate, fiecare ar fi avut ceva de spus, dar se abţineau
pentru moment, aşa că lui Titus i se păru că se afla mai
curând la o masă de poker, decât într-o şedinţă
parohială.
-
Asta
înseamnă, continuă doamna Davis văzând că nimeni nu o
întrerupe, că faţă de săptămâna trecută am
pierdut aproape treizeci de mii de dolari.
-
Pe
hârtie…completă repede Jack Sanders, un tânăr avocat, ai cărui
părinţi se numărau printre membrii fondatori ai bisericii.
-
Da,
pe hârtie…încuviinţă doamna Davis, atâta timp cât nu vindem, dar
dacă hotărâm sâ îi retragem acum şi să începem
lucrările de construcţie, am pierdut efectiv treizeci de mii de
dolari faţă de ce am fi putut avea săptămâna trecută.
-
Dar
parcă se hotărâse ca lucrările să înceapă cel mai
devreme peste cinci luni, spuse Jack oarecum iritat. Şi oricum, suma pe
care o avem acum nu ne-ar ajunge oricum pentru totalul lucrărilor.
-
Aşa
este, îi răspunse Mike Johnson, un bărbat la aproape cincizeci de
ani, care se ocupa printre de planurile de renovare şi extindere a bisericii.
Dar există posibilitatea ca să folosim şi o parte din fondurile
aflate în depozitele din bancă, spuse el şi făcu o pauză
pentru a-i privi pe ceilalţi din jurul mesei, iar după ce văzu
pe unii clătinând din cap continuă: sau de ce nu, să facem o
extindere de proporţii mai mici.
Cuvintele lui Mike avură darul să aprindă discuţia mai
mult decât s-ar fi aşteptat Titus, iar atmosfera şi figurile de
poker, fură curând abandonate. Ceea ce era clar în mintea lui Titus, era
că în acel moment existau două tabere: una care dorea ca fondurile
să fie realocate în alte investiţii pentru a genera mai mult profit, pentru
a se acoperi întreaga lucrare de reparaţie şi extindere, în timp ce
ceilalţi propuneau retragerea din investiţii şi începerea
lucrărilor, cu banii existenţi plus împrumut de la bancă,
aşa cum se mai procedase în trecut. Titus nu spuse nimic pentru aproape o
oră, după care simţind că îl apucă o durere de cap, se
scuză şi se ridică pentru a merge la baie.
-
Tit,
n-am auzit încă părerea ta, spuse doamna Davis, privind către
bătrânul care stătea cu mâna pe clanţa uşii gata să
părăsească încăperea.
Ceilalţi însă continuau să vorbească pe un ton
înfierbântat, aşa că nu o auziră.
-
Vă
rog…o secundă de linişte, reluă doamna Davis. Propun să
luăm o pauză de zece minute, după care aş dori să
ascultăm şi părerea lui Tit, înainte de a continua
discuţiile.
-
Da,
chiar aşa Tit, spuse Jack, tu de care parte eşti în această
problemă.
Titus, vru să spună că nu este de acord cu niciuna din
tabere, dar se hotărâ să nu dea un răspuns direct.
-
Uite,
ce este…spuse Titus. O să vă spun acum părerea mea şi
dacă vreţi luăm după aceea pauza...
Spusese aceasta fiindcă avea senzaţia că durerea de cap,
care de abia îl cuprinse, urma probabil să se amplifice, aşa că
mai bine spunea acum ce avea de spus. Se aşeză din nou la masă
şi începu să vorbească.
-
O
să fiu scurt, zise el silindu-se să zâmbească. Din câte am
văzut şi ştim cu toţii, piaţa merge când în sus când
în jos, pentru perioade mai scurte sau mai lungi. Sunt perioade de euforie în
care se spune că taurii stăpânesc piaţa, după care
urmează perioade de aşa zisă corecţie, iar când acestea
durează mai mult se spune că urşii au pus stăpânire pe
piaţă. Spuneţi-mi acum în ce perioadă credeţi că
ne aflăm?
-
Corecţie,
spuse Jack deîndată. Nu am niciun dubiu.. este doar o perioadă de
corecţie, din cauza instituţiilor bancare, dar pe care guvernul o
să le ajute să-şi revină rapid, aşa că totul o
să fie bine, foarte curând.
-
Vin
urşii, spuse Mike. Aşteptaţi şi o să vedeţi…vin
urşii.
-
Corecţie,
zise Dan Wittek, ştergându-şi lentilele ochelarilor.
-
Nu
ştiu ce, dar nu o să fie bine până la urmă, spuse Dona
Roberts.
-
Urşii,
spuse laconic Burt, un bărbat la vreo cincizeci şi cinci de ani,
profesor de istorie la un liceu.
-
Şi
eu cred că vin urşii, spuse Lynn Davis. Dar tu ce crezi, Tit?
-
Eu
ştiu că o dată la şase-şapte ani, fie că vrem,
fie că nu…dar tot vine o recesiune. În ultimii şaptezeci de ani am
avut douăsprezece recesiuni. Cred că este timpul…
-
Eşti
pesimist, Tit…eşti prea pesimist. Nu vine nicio recesiune, e doar o
corecţie, spuse Jack fără să îl privească în
faţă.
-
De ce
sunt pesimist? Pentru că privesc lucrurile statistic? Nu cred că sunt
de loc pesimist…mă uit însă la economie şi văd cum
industria oţelului, aluminiul, automobilele, toate merg în jos, iar
situaţia bancară o să pună capac la toate. Pe de altă
parte, pentru un investitor, recesiunea nu este o tragedie, atâta timp cât nu
îl găseşte supra-investit. Cine are cash în timpul recesiunii şi
începe să cumpere când s-a ajuns la “bottom”, îşi dublează apoi banii…
-
Nu
sunt de acord cu tine, răspunse Jack. Dacă vindem acum, pierdem…pierdem
ocazia să câstigăm cel puţin zece la sută, în
următoarele trei luni.
-
Pierdem
însă pe hârtie , îi intoarse replica doamna Davis. Fondurile pe care le
avem acum au crescut cu sută la sută faţă de
investiţia iniţială din 2003. Á propos, în 2003 a fost ideea
domnului Lizianu să investim în companii petroliere şi nu cred
că poate nimeni să conteste că a fost cea mai potrivită
decizie.
-
Ce
vroiam să spun, continuă Titus, încercând să treacă rapid
peste elogiul doamnei Davis, este că dacă tu ai într-adevăr
dreptate, ceea ce este foarte posibil, pierdem eventual, sau mai bine zis nu
câştigăm…vreo zece la sută. Dacă însă nu ai dreptate
şi peste trei-patru luni guvernul ne anunţă că am intrat în
recesiune de cinci-şase luni…ştim toţi „viteza” cu care acţionează
guvernul, atunci o să pierdem cel puţin jumătate, dacă nu
vindem acum totul. De aceea eu propun să vindem toate acţiunile acum,
punem banii în bancă şi aşteptăm…nu trebuie să ne
grăbim să începem construcţia imediat, zise Titus râzând şi
se ridică de la masă.
-
Cu
tot respectul, eu vă spun că nu sunt de acord, răspunse Jack fără
să-şi poată ascunde iritarea.
Discuţia se aprinse şi mai mult după aceasta, iar Titus
profită şi părăsi camera, fără ca nimeni să
îi dea atenţie.
***
Culoarul lung de aproape douăzeci de metri şi pardosit cu dale
albe şi negre în formă de şah, era luminat destul de slab în
acea după amiază; cineva se gândise probabil să
economisească curent şi stinsese jumătate din lumini. Titus
înaintă fără grabă spre capătul culoarului, sprijinindu-se
în baston. Doar paşii lui şi ţăcănitul bastonului pe
podea se mai auzeau, iar undeva în spate, vocile estompate ale celor din
comisia financiară.
-
Parcă
m-a mai lăsat durerea de cap, îşi zise Titus şi deschise
uşa.
Încăperea era mai bine luminată decât culoarul şi
faianţa albă o făcea încă mai luminoasă. Pe partea
stângă se aflau cinci lavabouri cu robinete cromate, strălucitoare,
deasupra cărora se afla o oglindă lungă, pe care cineva o
spălase de curând, judecând după lipsa oricărei pete de pe suprafaţa
ei.
Titus rezemă bastonul de perete, îşi scoase ochelarii şi
dădu drumul la apa rece să curgă. Se aplecă deasupra
chiuvetei şi începu să-si spele faţa, ţinând ochii
închişi. Apa îi răcorea fruntea şi o senzaţie de
prospeţime începu să îl cuprindă. Apucă un şervet de
hârtie şi începu să se şteargă fără grabă pe
faţă, când auzi deodată un cântec încet, ceva ce i se părea
cunoscut, deşi n-ar fi putut exact să spună ce era. Ridică
privirea către difuzorul montat în perete deasupra oglinzii, dar nu de acolo
veneau sunetele.
-
Ce
Dumnezeu este asta? se întrebă el, observând în oglindă o
uşă îngustă, întredeschisă, care se afla exact în spatele
lui şi de unde bănuia că venea acel cântec molcom.
Se întoarse şi se îndreptă spre uşa pe care ar fi putut
să jure că nu o observase în toţi anii în care venise la acea
biserică. Împinse încet uşa şi se convinse ca acel cântec venea
într-adevăr din spatele ei. Făcu un pas înainte şi intră pe
un culoar întunecos, ce părea să fie în formă de L, fiindcă
Titus nu vedea decât un perete la capătul lui, dar bănuia că
apoi continua spre stânga. Titus mai făcu câţiva paşi
înceţi pe acel culoar, sprijinindu-se cu o mână de perete,
fiindcă îşi lăsase bastonul rezemat de perete, lângă
chiuvetă.
Cântecul se auzea mai distinct acum, deşi se auzea tot încet;
părea să fie cântat de un cor de bărbaţi şi era mai
mult şoptit decăt cântat. Ajuns la colţul culoarului, Titus o
luă la stănga, făcu câţiva paşi, după care se
opri înlemnit şi se rezemă cu umărul de perete. Îşi scoase
batista din buzunar şi se şterse pe faţă şi pe ochi,
ascultând în continuare; acum ştia ce fel de cântec era, ba mai mult, îi
ştia şi toate cuvintele, deşi nu-l mai cântase de mulţi
ani. Stătea rezemat cu umărul stâng de perete,
ţinăndu-şi batista lipită de ochi, ascultând acel imn vechi
bisericesc. Ştia că era doar un vis şi se temea că
odată ce îşi va lua batista de la ochi, totul se va destrăma.
După câteva minute bune, când recunoscu cuvintele ultimei strofe, îsi
luă batista de la ochi şi spre surprinderea lui, totul era încă
acolo, mai real decât orice altceva.
Culoarul întunecos pe care se afla dădea într-un culoar mult mai lat,
cam de doi metri, iar în colţul din dreapta putea vedea din locul unde se
oprise, un grilaj de fier. Era de fapt un perete întreg de gratii. Era colivia…aşa numeau
deţinuţii acea celulă de la capătul palierului dinspre
scări. Spre deosebire de celelalte celule care aveau uşi de fier cu o
mică ferestruică, colivia cu
peretele ei de gratii era deschisă total privirii gardienilor de pe culoar
şi era destul de mare, având douăsprezece paturi de metal suprapuse două
câte două şi o fereastră cu gratii, ce dădea spre curtea
interioară.
Titus înaintă încet, sprijinindu-se de perete, până ajunse
intr-un punct de unde putea vedea mai bine în celulă. În partea din
stânga, pe patul de jos stătea lungit Tănăsescu, iar popa Vasile
stătea aşezat pe marginea patului lui. Pe jos, lângă pat
stăteau turceşte Jean Duţescu şi Marinică Lazăr.
Cei trei erau aceia care cântau, în timp ce Tănăsescu zăcea
acolo bolnav, după ce fusese bătut măr la un interogatoriu. Pe
ceilalţi nu îi distingea bine din locul în care se afla, dar se părea
că unii stăteau întinşi pe paturi, în timp ce alte două
siluete se vedeau stând lângă fereastră.
Cu multă băgare de seamă, Titus se mai apropie încă un
pas şi privi în stânga şi în dreapta de-a lungul culoarului. Atunci
observă la dreapta lui, la mai puţin de patru paşi un gardian
stând în penumbră, rezemat cu spatele de perete, care privea şi el la
cei din colivie, jucându-se distrat cu bastonul de cauciuc. Titus rămase
înlemnit acolo, fără să se mai întrebe ce se întâmpla cu
adevărat, dar totodată fără nici o intenţie de a pleca
înapoi. Cei trei începuseră să cânte din nou, iar Titus stătea
nemişcat ascultându-i. După o perioadă de timp, se hotărâ
totuşi să se apropie de gratii. În acel moment însă, gardianul
ridică mâna stângă în care ţinea bastonul şi îi bară
calea, fără să se întoarcă spre el şi fără
să-i spună o vorbă.
Titus era într-o stare în care nu mai căuta explicaţii logice la nimic;
se simţea ca şi cum juca un joc cu reguli ce nu le înţelegea
câtuşi de puţin, dar care îl pasiona şi aştepta cu
răbdare să-i înţeleagă regulile pe măsură ce
jocul se derula. Ştia că nu avea absolut nimic de pierdut.
Mai aşteptă astfel o vreme, după care încercă din nou
să facă un pas înainte, la care gardianul îl opri cu acelaşi
gest.
-
Domnule…şopti
Titus către gardian. Domnule…
Dar acesta nu-i răspunse, ci continua să se joace cu bastonul
învârtindu-l încet dar sigur pe degete.
-
Domnule,
insistă Titus. Lăsaţi-mă vă rog înauntru. Vă rog
mult, domnule…
Câteva secunde mai târziu, gardianul se întoarse către el şi
Titus îşi dădu seama că îl cunoştea de undeva, deşi
n-ar fi putut spune exact de unde.
-
Eşti
înăuntru, îi spuse acesta. Eşti acolo lângă fereastră, nu
te vezi?
Titus îşi puse mâna la ochi, ca şi cum asta l-ar fi ajutat
să vadă mai bine, dar în afara unei siluete de bărbat în haine
cenuşii, nu reuşi să desluşească nimic.
-
Ce
fac acolo? întrebă el, încercăndu-şi mai departe norocul.
-
Citeşti,
răspunse gardianul fără să se întoarcă. Citeşti o
scrisoare de la mama ta.
-
O
scrisoare de la mama?
Ştia foarte bine că în tot timpul pe care îl petrecuse în
puşcărie, toate scrisorile îi fusese oprite, cu excepţia uneia.
-
25
August 1958, spuse Titus ca pentru sine, iar gardianul încuviinţă
dând din cap, fără însă ca să se întoarcă spre el.
Închise ochii şi strânse involuntar din dinţi, ştia
scrisoarea aceea scurtă pe dinafară.
Dragul meu băiat,
N-am vrut să îţi
scriu această scrisoare, pentru că ştiu că eşti
necăjit oricum din motivele tale şi nu ai nevoie de veşti
proaste, mai ales acum. Eu am încercat întotdeauna să te apăr de
toate şi să te protejez pe cât am putut. Nu vreau să te
amărăsc, dar nici nu pot să-ţi ascund lucrul acesta:
tatăl tău a murit. A făcut un infarct. A murit repede şi nu
s-a chinuit. A murit înainte să ajungă maşina salvării.
Mâine este înmormântarea. Tu nu vei putea veni, dar să ştii că
toţi prietenii tăi vor fi acolo şi asta este o mângâiere pentru
mine şi trebuie să fie şi pentru tine. Ai prieteni foarte buni.
Nu am cuvinte să îţi spun cât m-au ajutat şi cum ne-au încurajat
pe tatăl tău şi pe mine. “Uite, a zis tatăl tău
odată, ni s-a întâmplat nenorocirea asta cu Titus, dar Dumnezeu ni i-a dat
pe aceşti prieteni ai lui, care sunt ca şi copiii noştri acum”.
Ştiu că o să
fii supărat când o să citeşti aceste rânduri. Poate o să
verşi o lacrimă. Dar asta este, nu poţi schimba lucrurile
şi de fapt plânsul nu strică
nimănui. Abia că te mai descarci un pic sufleteşte.
Să ştii însă
că tatăl tău a murit ca un om adevărat, respectat de
toţi cei care l-au cunoscut. Nu a făcut niciodată un compromis,
nu a trădat şi nu a vândut pe nimeni şi de aceea cred că o
să ţină capul sus la judecată. Asta este tot ce pot să
îţi spun. Dumnezeu să îi odihnească sufletul în pace, iar
ţie să îţi ajute să treci de greutăţi şi
să ieşi din închisoare cât mai curând, fiindcă eşti
nevinovat.
Cu dragoste,
Mama.
A stat acolo cu ochii închişi, fără să aibă cea
mai mică idee cât timp trecuse, revăzând în minte rândurile mamei sale,
în timp ce popa Vasile şi ceilalţi cântau “A bătut la uşa
ta cineva”.
Îl treziră cuvintele gardianului:
-
Fă
doi paşi înapoi, îi spuse acesta.
Din capătul stâng al culoarului se auzeau paşi. Titus făcu
doi paşi în spate, intrând la loc pe culoarul îngust.
Un bărbat îmbrăcat în uniformă soldăţească,
fără epoleţi şi fără centură, cu tunica
descheiată şi cu mâinile în buzunare, trecu pe lângă el
fără să îl observe. Titus îl recunoscu pe Gonţea.
-
Ce
faci meştere? îl întrebă el pe gardian, dar acesta nu-i răspunse,
aşa că Gonţea îi întoarse spatele şi apucă uşa cu
gratii şi începu să o zgâlţâie.
-
Bă!
strigă el către cei din celulă. Băi guguştiucilor, ce
faceţi aici? Asta-i strana mitropoliei sau puşcărie? Vrea careva
să joace? Uite am ţigări de lux aicea…zise el şi scoase
mâna stângă din buzunar, arătându-le un pachet de
Mărăşeşti, dar nimeni nu-i răspunse. Hai bă
proştilor, continuă Gonţea şi scoase mâna dreaptă din
buzunar în care ţinea un pistol. Hai bă…ce, n-aveţi curaj?
-
Mişcă-te
nebunule, îi spuse scurt gardianul şi Gonţea băgă obiectele
la loc în buzunar şi se puse în mişcare.
-
Guguştiuci
proşti! mai bombăni el o dată, în timp ce se îndepărta pe
culoar.
Gardianul se desprinse de perete şi după ce roti bastonul de
două ori pe degete, înainte şi înapoi, se întoarse spre Titus.
-
Trebuie
să pleci acum.
Porniră amândoi înapoi pe culoarul în formă de L, gardianul
mergând în faţă. Ajuns în faţa uşii, o deschise larg
şi îi făcu semn lui Titus să se grăbească, apoi
închise uşa în urma lui.
Titus se trezi în mijlocul sălii, privind năucit în jurul lui,
pentru ca în cele de urmă să se îndrepte către bastonul pe care
îl lăsase rezemat de perete. În acel moment uşa se deschise şi
Mike intră precipitat în cameră.
-
Ce-i
cu tine? Unde ai fost, că te căutăm de o jumătate de
oră?..
-
Am…am
fost aici, răspunse Titus neconvingător.
-
Cum
aici? Jack a fost aici, dar nu te-a găsit…a văzut bastonul rezemat de
perete, dar tu nu erai nicăieri.
-
Am
fost puţin pe afară, să iau aer…mă durea capul îngrozitor,
dar acum îmi este mult mai bine.
-
Hai să
mergem, toată lumea te caută…zise Mike şi îl apucă de
braţ.
-
Mergem,
mergem, spuse Titus şi întoarse capul pentru a mai privi o dată
către uşa îngustă prin care tocmai ieşise, dar uşa nu
mai era acolo.
-
Am o
veste bună pentru tine, îi spuse Mike înainte ca să intre în sala de
şedinţe.
-
Ce
veste?
-
În
lipsa ta, am căzut de acord cu toţii să vindem tot şi
să aşteptăm câteva luni să vedem ce se mai întâmplă cu
piaţa.
-
Mă
bucur…sper să nu greşim, spuse Titus şi intrară în
sală amândoi, zâmbind.
***
Titus, deschise ochii şi privi afară în curte, prin uşile de
sticlă. Se întunecase iar felinarul din curte se aprinsese. La lumina lui,
bătrânul văzu că ninsoarea se mai domolise, iar zăpada se
adunase pe pământ într-un strat gros. Cele două pahare cu vin,
stăteau neatinse pe măsuţa de lângă fotoliu, acolo unde le
pusese cu câteva ore în urmă. Întinse mâna şi luă unul din ele,
apoi se ridică încet, deschise uşa glisantă şi ieşi
afară pe terasă. Se opri la marginea balustradei şi
vărsă fără grabă conţinutul paharului pe zăpadă,
pe locul unde în mod normal se afla un strat de flori, dar care acum era
acoperit. Turnase vinul mişcând încet paharul, ca şi cum ar fi vrut
să scrie ceva pe zăpadă. Când termină de turnat, privi
câteva clipe zăpada, apoi suspină şi intră în casă. Afară,
pe zăpadă o inimă roşie desenată stăngaci,
rămase în voia ninsorii, care începuse deja să o acopere încet-încet,
în straturi infinitesimale.
Titus sorbi din celălalt pahar, apoi porni agale în sus pe scară,
către dormitor. Ajuns pe palierul de sus, se opri ca să îşi
tragă respiraţia, se întoarse şi privi către brad.
-
Cred
că o să rămâi neîmpodobit prietene, spuse el bradului, dar apoi
se răzgândi. Ba nu, am să te donez la o casă de copii, la o
şcoală, undeva… îţi găsesc eu un loc bun. Nu o să rămâi neîmpodobit.
Apoi se îndreptă spre dormitor.