BISERICA
PIERDUTǍ
© Liviu Oltean
Ianuarie, 2010
Redactare: Eastpoint Books
Copertă: Alina Oltean
Personajele,
localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane
sau situaţii reale este întâmplătoare.
Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor
internaţio-nale. Această carte sau părţi
ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.
Capitolul 2
Titus aruncă o privire spre ceasul de pe perete, după care se
hotarâ să se ridice de pe fotoliu şi să se apropie de fereastră.
Halatul de spital, croit scurt şi despicat la spate, inventat probabil de
un designer pervers, îi dădea senzaţia că umblă
dezbrăcat prin camera de consultaţie, dar îşi învinse starea de
discomfort spunându-şi pentru a nu-ştiu-câta oară că nu îl
vedea nimeni. Stătea în picioare urmărind fulgii albi care dansau
prin aer şi se gândea că zăpada o sa îngreuneze traficul înapoi
spre casă, dar nu asta era grija lui cea mai mare. Deşi împlinise
şaptezeci şi opt de ani, condusul unei maşini nu i se părea
dificil, cu toate că vederea nu îi era la fel de bună ca în trecut,
iar durerea din genunchiul stâng nu îl părăsea decât arareori.
Se apropia de ora unsprezece şi Titus se afla la spital de aproape
trei ore. Prima dată i-au făcut aceleaşi teste pe care le repeta
la fiecare şase luni, iar întrevederea cu oncologul decursese bine, în
sensul că dacă nimic nu se schimbase drastic, însemna că totul
este relativ bine. După aceea petrecuse o oră întreagă cu
nişte teste pe computer, mutând figuri geometrice dintr-un loc într-altul
cu ajutorul mouse-ului şi asociind o mulţime de cuvinte, pe baza unor
criterii pe care i le explicase o tehniciană din laborator. Apoi petrecuse
o jumătate de oră in acea cameră de consultaţie, care
după părerea lui era mai mult o cameră de aşteptare, pâna
ce în cele din urmă o asistentă l-a condus într-o alta încăpere
unde îl rugă să se întindă pe un pat, în timp ce un alt tehnician
îi instalase o mulţime de electrozi pe frunte şi de jur împrejurul
capului. Totul a durat aproape trei sferturi de oră, după care s-a
întors în camera în care se afla acum, aşteptând să fie chemat la alt
test. Cineva bătu la uşă chiar în momentul în care se întreba
cât oare mai avea de aşteptat; îşi duse instinctiv mâna la spate, ca
şi cum ar fi vrut să acopere despicătura halatului şi întorcându-se
repede cu faţa către uşă. O asistentă micuţă
de înalţime şi cu tenul negricios intră în cameră şi
îi zise zâmbind:
-
Mergem
acum la MRI(3), domnule. Vă rog să mă
urmaţi.
Salonul în care se afla maşinăria care urma să îi scaneze
toate părticelele corpului se afla la alt etaj, aşa că
trebuiră să ia ascensorul şi să străbată pe jos
vreo sută de metri. Fără bastonul, pe care îl lăsase în
maşină şi ţinând o mână la spate, ca să ţină
halatul închis, lui Titus i se păru că drumul durase o veşnicie.
Un bărbat şi o femeie îmbracaţi în uniforme albe îl ajutară
să se aşeze pe patul maşinii care arăta ca un tub
uriaş, cu o sumedenie de beculeţe şi fire asemenea unei
maşini din filmele SCI-FI. După ce bărbatul părăsi
camera, rămase singur cu asistenta.
-
Trebuie
să staţi nemişcat în timpul scanării domnule. De aceea am
sa folosesc aceste centuri, ca să vă ţină în poziţie.
-
E
bine, răspunse bătrânul zâmbind. Nu mă deranjază ideea,
cătuşi de puţin…
-
De
asemenea, continuă femeia, patul va glisa înăuntrul maşinii
şi acolo va fi mult zgomot. De aceea o să vă pun aceste
căşti pe urechi, iar în mâna dreaptă vă voi pune
telecomanda, cu care puteţi selecta ce post de radio doriţi să
ascultaţi, fiindcă veţi fi înăuntru circa treizeci de
minute.
-
Bine,
încuviinţă bătrânul.
-
În
cealaltă mână am să va pun acest dispozitiv, care
vedeţi…are un singur buton. Unele persoane nu suportă să stea
mult timp într-un spaţiu atât de îngust, aşa că dacă simţiţi
că nu mai rezistaţi, apăsaţi pe buton şi patul
glisează imediat afară din maşină.
-
Sper
să nu fie cazul, dar oricum este o idee bună… spuse Titus, pe un ton obosit.
Scurt timp după acestea, asistenta părăsi şi ea camera,
iar o voce de bărbat se auzi în căşti anunţându-l că
patul se va pune în mişcare, ceea ce se şi intâmplă câteva
secunde mai târziu.
Spaţiul din interiorul maşinii era într-adevăr foarte îngust
şi Titus ar fi putut să jure că între vârful nasului lui şi
ceea ce constituia plafonul tubului, nu erau mai mult de cinci centimetri, atât
de aproape încât nici nu reuşea să-şi focuseze privirea pe el.
Nu trebuia să fii neapărat claustrofobic ca lipsa de spaţiu
să te facă nervos; spaţiul acela îngust crea o stare de
discomfort până şi pentru cel mai calm om, aşa că Titus se
hotărâ să închidă ochii şi să caute un post de radio
pe care să îl asculte. Bună idee, pentru că nu mult după
aceea maşina începu să emită zgomote puternice, pe care le auzea
şi cu volumul căştilor dat la maxim.
- Uite cum se obişnuieşte omul cu
toate până la urmă, îşi zise bătrânul, dându-şi seama
că asculta cu atenţie un comentariu despre situaţia
economică, în timp ce zgomotele produse de maşină nu îl mai
deranjau de fel; erau foarte puternice în continuare, dar asupra lui nu mai
aveau un efect supărător.
După comentariul economic au început reclamele pe fundal de
muzică de Crăciun. Două prietene îşi povesteau pe un ton
exuberant, ce cumpăraturi grozave făcuseră la mall, ce
preţuri grozave, ce experienţă formidabilă, ce fericire…Titus,
care asculta rar radioul avu senzaţia că acolo, în interiorul acelei
maşinării se afla într-o cu totul altă lume, întunecată
şi monotonă, iar cei de afară petreceau şi se bucurau
într-o exuberanţă totală. Era totuşi suficient de bătrân
ca să nu ştie cum stau lucrurile în realitate. Radioul şi
întreaga media se străduiau din răsputeri să creeze acea
atmosfera pentru perioada premergătoare Crăciunului, ca să
stimuleze interesul de cumpăraturi al oamenilor. După părerea
lui însă, din chiar comentariul precedent reieşea că
situaţia economică s-ar fi putut deprecia rapid, aşa că în
loc să încurajeze oamenii să cheltuiască nesăbuit, cineva
ar fi trebuit să le atragă atenţia că furtuna era aproape.
Îi veni însă în minte faptul, că şi el fusese adesea prins
în acea exuberanţă a sărbătorilor de iarnă…cadouri
pentru soţie şi copii, brazi înalţi, cu crengi dese şi
geometrie aproape perfectă, petreceri cu prietenii sau vacanţe la
munte, în timp ce alţii pe care nu-i putea vedea, erau poate în
suferinţă şi lipsuri, sau poate că se aflau ca şi el
acum în interiorul unei maşinării, care îi examina rece şi
nepăsătoare, pentru ca în câteva minute, un medic să le
pună un diagnostic necruţător, ca o sentinţă sau ca o
condamnare… În acel moment se hotarâ să inchidă radioul fiindcă
zgomotele maşinii nu îl mai deranjau şi să se gândească la
ale lui.
Peste o jumătate de oră era înapoi în camera de consultaţie,
de data aceasta îmbrăcat în propriile haine, aşteptând ca un alt
doctor, pe care nu îl mai întâlnise până atunci, să îşi facă
apariţia. Nu după mult timp, un bărbat de statură mijlocie
cu o barbă grizonată, tunsă scurt, intră în cameră
şi îi întinse mâna cu un zâmbet prietenos.
-
Luaţi
loc domnule…am să încerc, dacă îmi permiteţi…Lă-zai-niu? Am
pronunţat corect?
-
Aproape…zise
Titus zâmbind şi se uită la ceasul de pe perete: era 12:25.
Spune-ţi-mi Tit, aşa îmi spune toată lumea, e mult mai
uşor.
-
Vă
rog…vreau să vă învăţ numele corect. Spuneţi-mi-l
dumneavoastra vă rog.
-
Lizianu,
spuse Titus cu o ambilitate forţată.
-
Li-zi,
Li-zi…repetă doctorul.
-
Li-zi-anu,
îl ajută bătrânul.
-
Lizianu,
spuse doctorul in cele din urma cu un zâmbet victorios. Ce părere
aveţi?
-
Sunt
impresionat, îi răspunse Titus amuzat, fără a-i mai atrage
atenţia că pusese accentul pe silaba greşită, deoarece
vroia să treacă mai repede la subiect.
-
Domnule
Lizianu, eu sunt doctorul McGuire şi specialitatea mea este
neuropsihologia. Doctorul dumneavoastra de familie v-a trimis la mine pentru
nişte teste mai… deosebite… ca să spun aşa. Am să vă
spun în câteva cuvinte cu ce ne ocupăm noi aici şi ce fel de teste
facem. După cum am spus specialitatea mea este neuropsihologia, mai
precis: neuropsihologia cognitivă. Este de fapt o combinaţie dintre
metodele complementare ale neurologiei clinice şi ale celei experimentale,
dar asta nu are importanţă…ceea ce interesează este că
studiem creierul şi afecţiunile lui.
Doctorul făcu o pauză pentru a scoate dintr-un plic mare galben,
câteva foi tipărite.
-
O
să vă vorbesc pe scurt despre testele pe care le-am făcut
astăzi, zise el arătând spre foile pe care tocmai le scosese din
plic. Primele teste pe care le-aţi făcut dimineaţă pe
computer, sunt teste care măsoară viteza de reacţie şi
acurateţea subiectului şi ele ne dau indicaţii asupra unor
procese neurocognitive specifice. Trebuie să vă spun că
rezultatele testelor sunt excelente şi sunt chiar impresionat de capacitatea
dumneavoastră, la vârsta pe care o aveţi.
Titus dădu din cap, evitând să-l întrerupă pe doctor.
-
Al
doilea test, a fost o electroencefalograma, atunci când vi s-au aplicat minielectrozi
pe craniu. Acest test urmăreşte activitatea creierului prin
măsurarea câmpurilor electrice şi magnetice produse de el. Trebuie
să vă spun că şi rezultatele acestui test sunt foarte bune
şi nu am observat niciun fenomen care ar putea fi anormal. Al treilea
test, l-am făcut pentru a cerceta structura creierului, eventuale leziuni
sau degenerări locale; este vorba de scanare prin rezonanţă
magnetică sau MRI şi încă o dată pot să vă spun
că rezultatele sunt foarte bune. În concluzie, vă pot spune că
aveţi un creier absolut sănătos şi nu văd nici o
problemă care ar putea afecta sănătatea dumneavoastră
mentală. Felicitări, spuse doctorul zâmbind şi îi intinse mâna.
Am să trimit rezultatele doctorului dumneavoastră, ca să le
aibă la dosar, continuă doctorul şi se ridică de pe scaun.
-
Aş
vrea totuşi să vă întreb câteva lucruri, dacă aveţi
timp, spuse Titus şi aruncă o privire scurtă spre ceasul de pe
perete. Era 12:30.
-
Absolut,
spuse doctorul şi se aşeză din nou pe scaun, vă ascult.
-
Nu
vreau să fiu nepoliticos…ştiu ca doctorii sunt foarte ocupaţi
şi nu vreau să vă iau prea mult din timp, dar aş vrea
să mă ajutaţi să înteleg nişte lucruri…
-
Nu
vă faceţi nici o problemă domnule Lizianu, am la dispoziţie
suficient timp. Întrebaţi-mă şi am să încerc să
vă răspund cât mai clar posibil.
-
Mă
bucur, spuse Titus, apoi continuă. După cum ştiţi probabil
de la doctorul meu de familie, mi s-a întâmplat un lucru straniu acum două
săptămâni, şi anume am văzut un obiect într-un anumit loc,
în care nu îl mai văzusem nici eu, nici altcineva vreodată şi pe
care dacă mă uit în acelaşi loc astăzi, nu îl mai pot
vedea. Mai mult decât atât, am văzut şi nişte persoane în
acelaşi loc, persoane pe care nu le-am mai văzut de cincizeci de ani.
Sunt lucruri anormale şi de aceea am venit la dumneavoastră, ca
să primesc un răspuns…iar răspunsul dumneavoastră pare
să fie „că totul este normal”. Nu, nu pot să cred că totul
este normal…
-
Vă
înţeleg nedumerirea, domnule Lizianu. De fapt trebuie să vă cer
scuze pentru că am fost atât de laconic. Într-adevar, totul pare foarte
ciudat la prima vedere, dar în realitate este mai simplu. Este o problemă
binecunoscută în lumea medicală, pe care nu v-am prezentat-o, pentru
ca sunt convins că doctorul de familie v-ar fi explicat-o el însuşi
după primirea rezultatelor de la teste. Vedeţi dumneavoastră,
experienţa pe care aţi avut-o, a fost în mod cert o halucinaţie.
Acum, cred că pe bună dreptate o să mă întrebaţi cum
vine asta…făcu o pauză şi îl privi în ochi pe Titus.
-
Da, o
să vă întreb dacă un om normal, cum spuneţi
dumneavoastră ca sunt eu, poate avea halucinaţii?
-
Şi
răspunsul este: da, oamenii normali pot avea halucinaţii. Este bine
documentat faptul că zece la sută din oamenii normali au o dată
sau poate de câteva ori în viaţă halucinaţii. Las deoparte acum
halucinaţiile provocate de efectele secundare al unor medicamente. Defapt
primul lucru pe care l-am făcut a fost să examinez lista de
medicamente pe care le luaţi în mod curent. Niciunul dintre acele medicamentele
nu v-ar putea produce halucinaţii, nici măcar antialergicele pe care
le luaţi, fiindcă ele nu pot cauza acest tip de halucinaţii.
-
Despre
ce tip de halucinaţie este vorba, domnule doctor?
-
În
cazul dumneavoastră este vorba de aşa zisa experienţă
apariţională, în care subiectul pare să perceapă o
persoană sau un obiect care în realitate nu se află acolo. În
majoritatea cazurilor se raportează vederea unei persoane decedate, dar alteori
poate să fie o persoană care este în viaţă; au fost cazuri
în care s-au semnalat animale, dar la fel de bine şi obiecte.
Experienţa dumneavoastra se încadrează clar în această categorie
şi tot ce vă pot spune este că faceţi parte din grupul
celor zece la sută de oameni normali…absolut normali.
-
Cred
că înţeleg ce spuneţi, spuse Titus căzut pe gânduri. Este
totuşi o explicaţie bazată pe date empirice, aş fi
aşteptat ceva mai concret, nu ştiu…
-
Psihologia
este o ştiinţă empirică, bazată pe experimente şi
nu cred că este nimic rău într-asta.
-
Înteleg,
înteleg asta, spuse bătrânul. Dar să zicem…alte teorii…fizice,
matematice, eu ştiu de altă natură, nu le coroboraţi…
-
Într-o
anumită măsură facem şi asta, dar vedeţi aici este o
problemă…dacă vă referiţi cumva la teoria
relativităţii, la universuri paralele şi lucruri de genul
acesta…
-
Da,
la aşa ceva mă gândeam…
-
Vedeţi
domnule Lizianu, fizicienii se contrazic de câteva decenii dacă este
posibil ca informaţia poate trece dintr-un univers în altul fără
a fi alterată…nu există un consens
pe această temă, de aceea eu ca neuropsiholog nici nu o pot
lua în considerare…şi prefer să mă bazez pe rezultate medicale,
fie ele şi empirice, dar care au fost colectate si documentate prin metode
riguroase.
-
Înteleg…şi
vă mulţumesc foarte mult, spuse Titus.
-
Eu
vă mulţumesc şi vă asigur încă o dată că
aveţi o sănătate mentală de invidiat.
Îşi strănsră măinile şi se îndreptară spre
uşă pe rând, dar bătrănul se opri dintr-o dată,
parcă amintindu-şi ceva.
-
Dar care
este explicatia cu experienţele lui Pavel(4), totuşi?
-
Apostolul
Pavel? întrebă doctorul amuzat.
-
Da,
el…
-
Ei
bine, eu cred că face şi el parte din grupul celor zece la sută,
râse doctorul.
-
În
cazul acesta, mă simt foarte onorat. Asta este într-adevăr o veste
bună, zise Titus zâmbind şi ieşi pe culoar.
Din fericire spitalul avea parcarea acoperită, aşa că Titus
nu avea de curăţat maşina de zăpadă. Se urcă la
volan şi se hotărâ să meargă acasă pe autostradă
în loc de drumul care merge de-a lungul lacului Michigan. De obicei, echipele
de deszăpezire din Chicago sunt destul de expeditive, dar Titus ştia
bine că întâi încep cu autostrăzile şi pe urmă cu celelalte
drumuri, aşa că porni hotârat către autostradă.
Banda dreaptă era deja curăţată şi Titus se
încadră pe ea, hotărât să meargă mai încet, mai ales
că nu avea de ce să se grăbească, iar ora de maximă
aglomeraţie nu venise încă. De fapt, toate maşinile mergeau
prudent, cu excepţia unor SUV-uri care goneau prin cei cinci centimetri de
zăpadă de pe benzile din stânga, şoferii acestora părând
foarte grăbiţi să ajungă la destinaţie, sau pur
şi simplu încercând să facă uz de tracţiunea pe patru
roţi, care în celelalte zile ale anului nu le era de niciun folos.
Titus se apropiase bine de casă şi tocmai se pregătea
să iasă la următoare ieşire, când şoferul unui maşini
care îl depăşise pe banda a doua, se hotărâ să apese pe
frână şi să incerce să intre în banda întâi, între
două maşini care mergeau în faţa lui Titus, dar manevra
grăbită îl făcu să intre în derapaj, izbind şi
antrenând odata cu el şi celelalte două maşini.
Cu toţi cei şaptezeci şi opt de ani ai săi, Titus nu
îşi pierdu cumpătul, schimbă rapid viteza în treapta inferioara
şi reuşi să se strecoare printre cele trei maşini care
începuseră să se rotească pe mijlocul şoselei. Privi in
oglinda retrovizoare şi văzu două dintre maşini izbindu-se
de bariera metalică de pe dreapta, iar a treia proiectăndu-se în
parapetul de beton de pe mijloc. Se gândi pentru o clipă dacă să
oprească, dar îşi dadu seama că dată fiind starea drumului,
ar fi fost prea periculos, aşa că se îndreptă spre rampa de
ieşire.
La capătul de sus al rampei, la semafor se aflau două maşini
care tocmai se ciocniseră şi o maşină de poliţie.
Poliţistul stătea afară din maşină, cu căciula
trasă pe ochi şi vorbea la walkie-talkie; văzuse accidentul de
pe autostradă şi anunţa acum dispeceratul. Îi făcu semn lui
Titus să depăşească cele două maşini oprite, iar
când acesta trecu prin dreptul lui îi spuse:
-
Good
job, grandpa’, good job! (5) apoi
îşi continuă discuţia cu dispeceratul poliţiei.