www.liviuoltean.com

LIVIU OLTEAN

BISERICA PIERDUTǍ

© Liviu Oltean

Ianuarie, 2010

Redactare: Eastpoint Books

Copertã: Alina Oltean

Personajele, localizarea şi situaţiile prezentate în acest roman sunt imaginare. Orice asemănare cu persoane sau situaţii reale este întâmplătoare.

Toate drepturile rezervate sub incidenţa convenţiilor internaţio-nale. Această carte sau părţi ale ei nu pot fi reproduse fără acceptul scris al autorului.

Căci iată că împărăţia lui Dumnezeu este inăuntru vostru

(Luca 17:21)

Capitolul 1

Se ridică sprijinindu-se într-un cot şi privi în jurul său. Se afla într-o poiană, străjuită pe trei laturi de o pădure de brazi. În faţa sa se ridica un versant abrupt de granit, la baza căruia stăteau în neorânduială o mulţime de bolovani imenşi, de parcă un uriaş supărat aruncase cu ei de pe vârful muntelui. Un pârâu traversa poiana şi apa cristalină şipotea printre pietrele din albia îngustă, rotunjite cu atâta migală de-a lungul a mii de ani. Cu toate acestea, cântecul acela cu totul neobişnuit, care îl trezise din somn, trebuia să vină de undeva din apropiere. Dădu la o parte haina scurtă, de blană de miel cu care fusese învelit şi se ridică în picioare, ca să poată vedea mai bine. Abia atunci reuşi să vadă la poalele versantului de granit o siluetă, ce părea să fie un bărbat îmbrăcat într-o haină lungă purpurie, care stătea rezemat de un bolovan mare şi care părea să cânte dintr-un fluier sau din vreun instrument asemănător.

Îşi ridică haina din iarbă şi porni agale în direcţia siluetei, întorcând capul din când în când şi încercând să îşi facă o imagine mai exactă a împrejurimilor. După poziţia soarelui pe cer, părea să fie încă dimineaţă, dar ora prânzului nu era departe. În faţa sa pe versantul de granit spre care se îndrepta, i se păru că tăieturile făcute în piatră de vitregia vremurilor, semănau cu o cruce, pusă în evidenţă şi mai mult de unghiul în care bătea soarele şi de jocul de umbre astfel creat.

Când ajunse la vreo douăzeci de paşi de bărbatul în haina lungă şi purpurie, se opri din mers ca să îl privească mai bine. Avea un păr lung şi castaniu, vag ondulat, ce îi cădea pe umerii laţi. Într-adevăr, cânta dintr-un fel de fluier, un cântec minunat, ce avea o rezonanţă cu totul aparte.

- Bună ziua, spuse el către cel cu fluierul şi numai atunci acesta se opri şi îl privi în ochi.

- Apropie-te, îi spuse el, punând fluierul în buzunarul de la piept. În sfârşit ai ajuns Andrei, continuă el zâmbind.

- Am ajuns...numai că pe mine nu mă cheamă Andrei.

- Ba da, te cheamă Andrei, râse bărbatul. În tot cazul... în următoarele trei zile o să te numeşti Andrei.

- Atunci aşa să fie, domnule...

- Valachiil, aşa mă numesc şi să nu îmi spui „domnule”. Ai înţeles? îl întrebă acesta pe un ton blând.

- Am înţeles, Valachiil...mă numesc Andrei şi aştept porunca de la tine, spune-mi numai ce trebuie să fac.

- Poruncă? se miră Valachiil. Nu este vorba de nici o poruncă... ţi-ai dorit ceva şi ai primit. De aceea vei fi aici pentru trei zile, fiindcă ţi-ai dorit să mergi pe Dealul Negru, nu-i aşa?

- Da, aşa este, spuse Andrei şi găsi de cuviinţă să îşi scoată căciula de pe cap şi să îngenuncheze în faţa lui Valachiil.

- Eşti un om înţelept, Andrei şi eşti şi curajos. De aceea te-am numit astfel, fiindcă Andrei vine de la un cuvânt vechi ce înseamnă bărbăţie şi vitejie. Am să îţi spun acum câteva reguli pe care trebuie să le respecţi, în rest să faci după cum socoteşti tu mai bine.

- Aşa voi face, cu voia lui Dumnezeu, spuse Andrei.

- Peste câteva clipe o să cobori în vale, de-a lungul pârâului acestuia, până dai de un drum. O să vezi o troiţă lăngă un izvor ce iese din piatră şi aştepţi acolo pe vlădica Ioan. Îi spui că te-am trimis eu şi că o să mergi cu el pe Dealul Negru şi că o să îl ajuţi să ajungă acolo cu bine, fiindcă are duşmani care îl caută. În afară de vlădica Ioan, nu spui nimănui că te-am trimis eu. Ai înţeles?

- Am înţeles... dar spune-mi Valachiil, vlădica şi oamenii de pe aici te cunosc cu toţii?

- Cred că au auzit de mine, râse bărbatul. De văzut însă nu m-a văzut decât vlădica Ioan şi încă un pustnic, unul care a fost oştean în tinereţe. Oricum, regulile sunt astea: vorbeşti cât mai puţin şi încerci să vorbeşti pe căt poţi mai aproape de limba oamenilor de aici. Nu vorbeşti despre mine şi nu vorbeşti despre tine. Vlădica să le spună celor ce întreabă, că eşti ucenicul lui. Ştii numai cât trebuie să ştie „ucenicul Andrei”. Ai înţeles ce vreau să spun?

- Am înţeles, Valachiil.

- Bine, atunci mergi şi Dumnezeu să te binecuvinteze, spuse bărbatul aplecându-se şi ridicând din iarbă un toiag, pe care i-l întinse tânărului şi îi făcu semn să îl ia.

- Doamne ajută, spuse Andrei apucând toiagul şi se ridică, apoi o luă la fugă spre pârâu.

Merse de-a lungul firului de apă pentru o bucată de vreme, până pârâul pătrundea în pădure şi apoi se prăvălea într-o cascadă de vreo treizeci de picioare înălţime. La un moment dat, trebui să se îndepărteze puţin de firul apei, care era plin de bolovani acoperiţi de muşchi şi pe care opincile de piele alunecau cu uşurinţă. Mergea acum la vale prin pădurea deasă, sprijinindu-se în toiag şi agăţându-se de trunchiurile brazilor de câte ori simţea că prinde viteză prea mare.

În cele din urmă ajunse la drumeag şi văzu cam la o sută de paşi troiţa, despre care îi vorbise Valachiil şi porni agale spre ea. Pe peretele de stâncă se prelingea o şuviţă de apă, care se aduna într-un bazinaş zidit din bolovani, de unde să poată bea drumeţii, iar apoi se revărsa într-un alt bazin mai lung, de vreo şase picioare, din care se adăpau pesemne animalele.

Andrei bău puţină apă, după care se aşeză pe un pietroi şi începu să răsucească între degete toiagul. Era făcut din lemn de salcâm şi din cât era de lustruit, părea să fi fost făcut de mult timp. Nu avea nici o incrustaţie, însă capătul pe care îl ţineai în mână era noduros şi avea o măciulie naturală, cu o formă interesantă. Lui Andrei i se păru că semăna cu un cap de bătrân.

După un timp, Andrei îşi spuse că nu ştia cât avea de aşteptat acolo, aşa că se ridică şi începu să se joace cu toiagul, răsucindu-l cu viteză prin aer, aruncându-l în sus şi prinzându-l cu dibăcie, după care lovea înainte şi înapoi de parcă s-ar fi luptat cu cineva pe care numai el îl putea vedea.

La vreo douăzeci de paşi în jos pe drum, pe un povârniş, creşteau tufe de zmeură şi Andrei porni într-acolo. Se căţără pe panta abruptă şi începu să culeagă fructele roşii ce se ascundeau sub frunzele umede. Erau din belşug în acel zmeuriş şi Andrei se puse pe cules şi pe mâncat, gândindu-se că oricum nu se ştia cât timp va mai trece până va mai prânzi şi el ca tot omul.

Tocmai îşi spusese că mâncase destulă zmeură şi vroia să coboare înapoi în drum, când i se păru că aude ceva zgomote. După troiţă, drumul făcea un cot şi lui Andrei i se păru că aude tropot de cal venind din acea direcţie. Se lăsă pe vine, între tufe şi aşteptă acolo să vadă cine venea.

Nu mult după aceea un călăreţ apăru pe drum, pe un cal mărunt de statură. După coiful de tablă coclit şi platoşa de piele jerpelită, care îi acoperea pieptul, Andrei îşi zise că omul făcea parte din oastea vreunui boier local sau cine ştie, poate că era un mercenar. Scurt timp după aceea, în urma lui apăru un al doilea soldat, călare tot pe o mârţoagă. Era jerpelit ca şi primul, numai că acesta nu purta coif. În urma lui trăgea legat de o funie pe un moşneag slab la faţă şi cu o barbă albă, care părea că de-abia îşi mai trage sufletul de istovit ce era.

În dreptul troiţei se opriră, iar cei doi soldaţi descălecară ca să bea apă, după care adăpară caii. După aceea îl lăsară şi pe bătrân să bea. Andrei privea la cei trei pe rând, încercând să îşi facă o idee cine erau şi ce era cu ei. Observă cum bătrânul care avea mâinile legate cu funia, îşi făcu palmele căuş, luă apă din bazinaş şi sorbi cu însetare. Apa i se prelingea pe barba albă şi de acolo în jos pe haina lungă, neagră şi ponosită pe care o purta. Bătrânul se mai aplecă o dată să ia apă să bea şi în acel moment un medalion de lemn legat cu un şnur de piele îi alunecă de sub haină şi rămase atârnat pe pieptul său. Lui Andrei îi atrase atenţia acel medalion, ce părea să fie un engolpion (1) ca în vremurile de demult, aşa că se hotărâ să coboare în drum şi apropiindu-se de cei trei, îi salută.

- Să trăiţi, boieri dumneavoastră.

Soldatul cu coiful pe cap se întoarse brusc spre el şi puse mâna pe mânerul sabiei, dar nu o trase din teacă.

- Cine dracu’ eşti tu mă, ca să intri în vorbă cu noi? se răsti la el soldatul.

- Mă iertaţi, boierilor, sunt şi eu un drumeţ amărât, doar v-am urat de bine, nu v-am căutat de vorbă. Vreau să beau şi eu apă că mi-e sete, ca după drum lung.

- Bei, după ce plecăm noi... nu te apropia, zise soldatul.

Andrei rămase acolo, la marginea drumului, la vreo zece paşi de cei trei. Nu spunea nimic, ci îi urmărea în tăcere. În cele din urmă, soldaţii încălecară din nou şi porniră trăgând pe bătrânul legat cu funia de mâini, în urma lor.

În momentul în care soldaţii treceau prin dreptul lui, Andrei se trase înapoi şi îşi înclină capul smerit, dar imediat ce bătrânul legat cu funia ajunse aproape de el, îşi ridică iute capul şi privindu-l drept în ochi îl întrebă:

- Cum te cheamă, moşule?

- Ioan, şopti bătrânul.

- Vlădica Ioan? spuse Andrei în urma lui.

Soldaţii îl auziră însă şi se întoarseră amândoi în şa şi începură să strige la el. Se opriră în drum şi primul vru să întoarcă acolo dar se răzgândi fiindcă nu era loc destul şi atunci îl chemă pe Andrei la el. Acesta se execută şi porni cu un aer smerit. În momentul în care trecu pe lângă soldatul din urmă, acesta puse mâna pe sabie, dar nu apucă să o scoată din teacă, fiindcă Andrei îi prinse mâna şi îl trase jos din şa. Înainte să atingă pământul, cotul lui Andrei îl lovi în maxilar, după care soldatul se prăvăli fără cunoştinţă la picioarele propriului său cal. Cel din faţă, porni repede calul înainte, până ajunse într-un loc mai larg, unde întoarse şi se repezi în galop spre Andrei, cu sabia în mână, dar acesta sări lateral şi se trânti la pământ, iar în secunda următoare aruncă toiagul între picioarele calului, care se împiedică şi căzu pe o parte dar se ridică imediat pe cele patru picioare. Nu acelaşi lucru îl făcu şi călăreţul, care rămase întins pe drum. Andrei luă toiagul de pe jos şi se apropie încet de soldat, dându-i timp să se ridice. Când acesta se ridică, se năpusti dintr-o dată cu sabia spre el, însă toiagul îi lovi antebraţul şi sabia zbură în aer. Toiagul veni din nou asupra lui şi îi zbură într-o clipită coiful de pe cap, după care Andrei îi aplică două lovituri scurte în creştetul capului, care îl trimiseră în lumea viselor. După aceea luă una din săbiile care zăceau în mijlocul drumului, tăie în bucăţi funia cu care era legat bătrânul şi îi legă pe cei doi soldaţi cu mâinile la spate. Îi trase unul lângă altul, punându-i spate în spate şi şezând în mijlocul drumului. Andrei era cu un cap mai înalt decăt cei doi, aşa că îi muta dintr-un loc în altul fără prea multă greutate. Se întoarse apoi spre bătrânul care rămăsese şi el buimac de iuţeala cu care se petrecuseră lucrurile.

- Nu mi-ai răspuns la întrebare...eşti vlădica Ioan sau nu?

- Eu sunt, zise acesta încet. Dar de unde mă cunoşti dumneata?

- Ţi-am văzut engolpionul, dar o să vorbim mai încolo. Deocamdată trebuie să discut cu vitejii ăştia doi, spuse el şi se întoarse spre soldaţi.

Andrei roti de câteva ori toiagul în aer cu o viteză care îi înspăimântă pe cei doi, după care îl opri deasupra capetelor lor.

- Ia ziceţi voi acum, ce v-am spus eu primul lucru, când ne-am întălnit?

- îî...ne-ai zis bună ziua, spuse primul.

- Greşit, spuse Andrei şi îi trase una în cap, nu foarte tare, dar destul ca să nu îi lase acestuia impresia că are chef de glumă. Ia zi tu, măi, se adresă el celuilalt, dar omul ridică din umeri.

- El...el nu ştie limba voastră, zise primul.

- Cum adică, nu ştie limba noastră?

- Sunt cumani, domnule, spuse bătrânul apropiindu-se de el. Numai unul din ei ştie graiul nostru.

- Foarte bine, o să vorbesc cu el atunci. Încă o dată, încearcă să îţi aminteşti ce ţi-am zis prima dată!

- Ai zis, „să trăiţi boierilor”.

- Vezi că ştii? Aşa am zis, dar voi n-aţi răspuns. Acum vă întreb, vreţi să trăiţi?

- Da, domnule, sigur că vrem să trăim, răspunse omul speriat.

- Bun, atunci ascultă-mă cu atenţie. Două lucruri trebuie neapărat să faceţi ca să trăiţi. Primul, să îmi spuneţi ce aţi avut cu omul ăsta?

- Păi domnule, s-a pus preţ pe capul lor...

- Pe capul cui?

- Al vlădicilor greceşti, zise omul.

- Păi omul ăsta e valah, nu e grec. Ce aveţi cu el, atunci?

- Nu domnule, e valah dar umblă cu cărţi greceşti, de-aia îi zicem grec.

- Nu prea are sens, dar mă rog...spune-mi atunci cine a pus preţ pe capul lui?

- Păi, a pus episcopia...de la Milcov.

- Episcopia cumană de la Milcov, care vra să zică? spuse Andrei.(2)

- Da domnule.

- Bun, asta am lămurit-o...acum al doilea lucru. Eu o să vă dau drumul de data asta, dar mergeţi de aici şi dacă vă prind că mai umblaţi după el sau după alţii ca el, vă omor. Aţi înţeles?

- Am înţeles, domnule.

- Tradu-i ce am zis şi prietenului tău şi spune la toţi tovarăşii tăi când i-oi întâlni, că dacă mai umblaţi după vlădicii noştri o să plătiţi cu viaţa.

- Am înţeles domnule.

Andrei se întoarse apoi către bătrân şi îl întrebă pe o voce mai joasă:

- În ce parte mergi acum vlădica?

- Păi merg într-un sat, la Sângeru, în colo înspre Răsărit.

Andrei se apropie de cei doi, îi apucă de spatele hainelor şi îi ridică în picioare.

- Voi doi vitejilor, o porniţi acum înspre Apus şi nici să nu întoarceţi capul înapoi.

- Păi aşa legaţi? întrebă soldatul.

- Bineînţeles, că doar nu mergeţi în mâini.

- Păi şi cu caii ce facem?

- Caii îi luăm noi.

- Domnule, zise bătrânul, ştii... eu nu merg călare.

- Cum să nu mergi călare vlădica? La vârsta asta, ar trebui să te oboseşti mai puţin.

- Nu frate, noi vlădicii, mergem numai pe jos, că aşa ne-a fost lăsat...

- Cum vrei dumneata, zise Andrei neştiind ce să spună, apoi întorcându-se spre cai, îl plezni pe unul cu palma pe crupă şi amândoi o rupseră la fugă în jos pe drum.

- Şi voi? După ei vitejilor...ce mai aşteptaţi? strigă el la cei doi şi aceştia se puseră pe fugă, de parcă îi alergau hoardele tătăreşti.

Andrei ridică cele două săbii şi le azvârli în vale în nişte tufişuri, cât de departe îi era cu putinţă.

- Să mergem acum vlădica, zise el.

- Adică, dumneata vrei să mă însoţeşti la drum? zise bătrânul cu mirare. Nu că m-ar supăra cu ceva, dar nici nu ştiu cine eşti, sau cum te cheamă...

- Mă cheamă Andrei şi m-a trimis Valachiil ca să te păzesc să ajungi cu bine la soborul de pe Dealul Negru.

Bătrânul îşi făcu o cruce mare, după care se trânti la pământ în faţa lui şi spuse:

- Iartă-mă stăpâne, că n-am ştiut cine eşti, iartă-mă că ţi-am vorbit aşa.

- Nu, nu spune aşa ceva, zise Andrei apucându-l de o mână şi ridicându-l de jos. Sunt un om oarecare, numai că Valachiil mi-a poruncit ceva, asta-i tot. Trei zile voi fi cu dumneata, după care mă întorc la ale mele. Valachiil a poruncit însă ca nimeni să nu ştie că el m-a trimis. Peste tot pe unde om merge să spui că eu sunt un ucenic de al dumitale. Asta-i tot...hai să mergem acum.

- Doamne ce minunăţie, suspină bătrânul. Hai să mergem Andrei, fiule.