Aiud 1953
Intamplarile
pe care am sa le povestesc in continuare, le-am auzit de la bunicul meu, Nelu
Rimniceanu, colonel in armata romana, decorat in cel de-al doilea razboi
mondial cu ordinul Coroanei si Steaua Romaniei.
Desi a trecut mult timp de cand bunicul mi-a povestit aceste lucruri, stiu ca
m-au impresionat profund si de aceea mi s-au intiparit bine in memorie, incat
cred ca inca le pot relata cu acuratete.
In 1953,
bunicul se gasea in inchisoarea din Aiud, fara sa fi fost judecat sau acuzat
oficial de ceva anume, ci pur si simplu fusese arestat pe baza unei
"sesizari" care il numea "criminal de razboi" impotriva
"marelui popor sovietic" in timpul in care se afla la conducerea unei
companii de vanatori de munte, in vremea razboiului. De altfel, in aceeasi
celula cu bunicul, cel putin jumatate din detinuti se aflau in aceeasi stare de
detentie fara sa fi fost judecati si fara ca procuratura sa detina orice dovada
concreta impotriva lor.
Este usor de
imaginat starea psihica si suferinta pe care o indurau acesti oameni azvarliti
in inchisoare in mod abuziv si care pe zi ce trecea isi vedeau sansele de a
reveni la o viata normala, din ce in ce mai reduse.
In asemenea situatii grele, se pare insa ca oamenii adevarati arata ceea ce
este mai buni in ei, iar lichelele si lasii, isi arata toata nimicnicia lor.
Asa se face ca bunicul a legat prietenii pe viata, cu unii dintre cei ce i-a
cunoscut in puscarie, iar altii, dintre care oameni chiar de asa-zisa
"familie buna", "oameni de vaza" la vremea lor, s-au aratat
a fi niste lichele gata sa tradeze pe oricine, la cea mai mica promisiune de
favoritism din parte autoritatilor comuniste.
Unul dintre
cei ce au facut o deosebita impresie bunicului, a fost preotul Alecsandru
Marinovschi, care asemenea bunicului, fusese inchis pe baza unei reclamatii ca
ar fi vorbit in biserica impotriva regimului si ar fi atatat oamenii la revolta
impotriva guvernului. Spre deosebire de multi dintre preotii care se aflau in
inchisoare, parintele nu fusese niciodata legionar si nici nu simpatizase cu
acea miscare; vorbise si scrisese insa impotriva materialismului comunist si
cand i se ceruse sa-si retraga cuvintele, refuzase, pentru ca punea mult pret
pe cinste si pe onestitate si asta ii cauzase toate necazurile. Altii insa,
care facusera lucruri mult mai grave, dar retractasera, scapasera mult mai usor
de represiune.
Desi Pr.
Alecsandru era tanar (avea probabil 34 de ani), si avea sotie si un copil mic,
starea lui psihica era de departe mai buna decat a celorlalti, pe care ii
incuraja cu fiece prilej, si nu contenea sa spuna ca raul nu poate tine la
nesfarsit si ca in curand vor fi cu toti liberi. In asemenea situatii, in care
nu ai in fata decat pereti cenusii si oameni imbracati in uniforme ce te
trateaza ca pe un gunoi, ajungi sa apreciezi o vorba buna si te agati cu
disperare de cea mai mica speranta.
Pana la acea data, bunicul meu nu fusese un om bisericos, desi se ruga si se
considera crestin, dar unii preoti pe care ii cunoscuse in tinerete, ii
deceptionasera profund si avea o impresie amara asupra ierarhiei bisericesti,
de aceea practic bunicul nu mersese la biserica decat arareori.
Intr-o zi,
care era de fapt o Duminica, dar multi dintre detinuti nici nu mai realizau ce
zi este, bunicul l-a vazut pe parinte retras intr-un colt al celulei stand
nemiscat si murmurand ceva in continuu.
S-a apropiat de el si l-a intrebat:
- Ce-i cu tine Alecsandre? S-a intamplat ceva?
Parintele a incuviintat dand din cap si a continuat sa murmure mai departe,
ceva ce bunicului i s-au parut ca sunt rugaciuni.
Bunicul l-a lasat in pace si si-a cautat de vorba cu altcineva, discutand mereu
cam aceleasi lucruri: politica, amintiri de pe front, evitand mereu discutii
despre familie, casa, cei dragi, care le frangeau inimile tuturor.
- Ce-o fi cu Alecsandru asta, ca din cand il cand il vad stand in colt cu
mainile impreunate si bolborosind rugaciuni, l-a intrebat el pe alt detinut,
fost ofiter in garda regala?
- A... pai cred ca face vreo slujba de unul singur. Da, azi e Duminica asa ca
probabil ca recita liturgia, zise celalalt si schimba apoi subiectul. Ce mai
domnule, americanii astia m-au dezamagit total... Cum sa ne lase ei pe noi
chiar asa in mainile rusilor. Si incepu aceeasi discutie pe care o mai purtase
poate de cateva zeci de ori de cand se afla inchis...
Mai tarziu,
cand parintele a terminat rugaciunile, bunicul s-a apropiat de el si l-a
intrebat din nou:
-Ce faceai in coltul ala mai devreme mai omule? Nu te superi ca te intreb, dar
chiar ca sunt curios.
- Nu ma supar deloc frate, i-a raspuns parintele. Ce pot sa fac si eu, fac ce
am invatat... Sambata seara, fac o vecernie, Duminica dimineata liturghia, iar
seara iar vecernie.
- Si cum stii toate slujbele astea pe dinafara, fara carti, fara evanghelie?
- Pai, le cam stiu, zise parintele zambind. Ma mai incurc eu cateodata la
Evanghelie, dar uite sa-ti arat ceva. Si scoase din buzunar o foaie de hartie
impaturita, singura pe care o avea, si i-o arata bunicului, incercand sa nu
vada si ceilalti. Uite aici am scris marunt cu creionul, citirile evanghelice,
asa cum mi le-am adus si eu aminte. Cand ies din puscarie o sa ma uit in Biblie
sa vad cat de mult oi fi deviat. Si rase, gandindu-se probabil la acea zi, cand
va fi iar liber.
Mai baiete,
imi zicea bunicul, cand am vazut hartia pe care isi scrisese popa Alecsandru
versetele din Evanghelie, m-a apucat ameteala. Avea un creion, care nu cred ca
era mai lung de doi centimetri, si scria cu niste purici de litere, ca sa-i
ajunga hirtia. Facea tot felul de prescurtari si lasa de o parte toate
vocalele, ca stenografii.
La inceput m-a apucat mila de el; noi toti in puscarie, fara vreo certitudine
asupra zilei de maiine, amarati ca vai de noi, si el slujeste de unul singur si
rescrie Biblia din memorie... Pe urma mi-am dat seama ca el este singurul care
avea o preocupare; noi restul ne framantam in noi sau discutam unul cu altul
despre lucruri pe care nu avem nici o putere sa le schimbam, ne amaram mai tare
si ne deprimam pana aproape de nebunie.
Asa se face, zicea bunicul, ca am inceput sa ma apropii de Alecsandru, de cate
ori il vedeam ca se retrage "sa slujeasca" si am inceput sa ascult
slujba, pe care o murmura, de frica sa nu il prinda gardienii.
Asemenea mie au inceput sa se adune in jurul lui si altii si sa ascultam slujba
soptita a lui Alecsandru.
Jean Tanasescu, ginerele generalului Atanasiu, care era mai dus pe la biserica
l-a intrebat pe parinte daca nu vrea el sa-i dea raspunsurile; stii cum se face
la biserica Doamne miluieste, Doamne miluieste. Amim Amin, Tie Doamne, stii
despre ce vorbesc.
Vreau sa-ti spun, ca in cateva saptamani, incepusem sa stiu si eu toate
raspunsurle, cantarile, Heruvicul, Axionul si toate celea. Ajunsesem ca abia
asteptam sa vina seara, ca sa tina Alecsandru vecernia, pentru ca ne dadea si
noua hirtiuta lui sa citim psalmii de pe ea, cine avea ochi buni sa citeasca in
orbecaiala din celula. Iar Duminica, cand faceam liturghia soptita, Alecsandru
frangea o bucatica de paine pe care o pastra de la masa de Sambata seara, o
sfintea si ne dadea la fiecare cate o firimitura. Si o mancam cu totii si ne
rugam si nu stiu cum, dar ne dadea la toti putere de nu ne mai necajeam atat,
iar zilele parca treceau mai usor...
Intr-o seara
s-a intamplat insa ca unul din gardieni, Vasile, poreclit "cainele",
sa traga cu ochiul prin ferestruica usii celulei si i s-a parut lui ciudat sa
ne vada cativa insi adunati intr-un colt, murmurand ceva. A deschis
- Ce faceti aici, dusmanii poporului? Puneti tara la cale?
- Nu, nu punem
- Te-am intrebat ce faceti aici, repeta Caiinele si-l impunse cu bastonul in
piept.
- Pai, spuneam si eu o rugaciune, zise Alecsandru.
- Si astia? Astia ce faceau in jurul tau? intreba Cainele, aratand spre noi.
- Pai, ei nu faceau nimic, zise parintele. Stateau si ei asa, ce altceva sa
faca?
- Esti popa, nu-i asa? il intreba Cainele.
- Da, sunt popa, zise Alecsandru.
- Uite ce e, mai dusmanii poporului! Asta e puscarie, nu biserica... Sa nu-mi
faceti mie probleme aici, ca va fac praf pe toti! Ati inteles ce-am zis?
Nimeni nu-i raspunse insa.
- Am intrebat daca ati inteles ce v-am zis? se rasti Cainele, rotind bastonul
deasupra capului amenintator.
Viteza cu care invartise bastonul si suieratul facut de acesta, ne ingheta pe
toti, si desi nu atinsese pe niciunul, raspunseram intr-un ison:
- Da domnule am inteles.
Cainele ne intoarse spatele, si iesi fara sa se grabeasca din celula si tranti
usa cu putere si impinse zavorul, iar zavorul facu acelasi zgomot metalic, care
ma strapungea prin creieri de cate ori il auzeam, zgomot ce-mi spunea parca,
"aici ai sa mori, n-ai sa mai fii liber niciodata".
Se facu un
moment de liniste adanca, pe care o rupsera cuvintele unuia, Constantinescu, un
avocat din Muscel:
- Scaparam usor de data asta, mai bine o lasam balta...
- Asa e zise si Alecsandru, scaparam usor. Faceti fiecare cum credeti ca e
bine. Eu insa tin slujba fie ea si in soapta, pana mor. Si continua mai departe
de unde o lasase: "Apara, miluieste, mantuieste pe noi Dumnezeule cu harul
tau".
- Amin, raspunsei eu si inca doi, trei, in timp ce ceilalti se indepartara si
se dusera sa se aseze pe paturile lor.
La cateva
saptamani dupa aceasta, il dusera pe Alecsandru la comandantul inchisorii. Nu-l
tinura prea mult acolo si nici nu-l batura, dar cand se intoarse inapoi in
celula, se vedea pe fata lui ca nu este a buna.
Se aseza pe pat si scoase din buzunar hartiuta cu versurile stenografiate din
Biblie si incepu sa se joace nervos cu ea.
L-am lasat catva timp sa se linisteasca, apoi m-am apropiat de el:
- Ce e mai Alecsandre, ce s-a intamplat?
Se uita la mine, dadu din cap si zise:
- Pai ce sa fie, m-au anuntat ca episcopul m-a caterisit ca am vorbit impotriva
guvernului... asta e o dovada pentru ei ca as fi vinovat... o sa atarne greu la
proces, daca or sa ma judece vreodata... parca ce mai conteaza... In tot cazul,
nu mai sunt popa, s-a terminat, sunt caterisit...
- Ia-o usurel frate, zisei eu. Caterisirea ta nu e nicio dovada, te-a auzit el
episcopul pe tine zicand ceva?
Alecsandru, dadu din umeri si nu zise nimic.
- Asta nu schimba nimic, continuai eu. Cat priveste preotia, poate sa zica
episcopul tau ce vrea, uite esti aici cu noi deocamdata, si esti popa al
nostru. Uite ca noi avem nevoie de tine.
- Multumesc frate, zise el si imi zambi. Dar uite, asta este, din ziua asta nu
mai sunt popa, s-a terminat... Aliluia.... Amin. Nu mai am voie...
- Lasa ca o sa-ti treaca, zisei eu.
Adevarul este insa ca nu i-a trecut, nu a mai tinut nicio vecernie, nici o
liturghie nimic.
Mai tarziu, Tanasescu imi zise, ca si cum ar fi stiut el precis, ca Alecsandru
se spovedise la episcop asa cum cere canonul si ca probabil atunci se scapase
el cu cine stie ce vorbe la adresa guvernului, iar episcopul l-ar fi tradat...
Dar n-avea de unde sa stie el Tanasescu, detinut politic la Aiud , care nu mai
vazuse lumina zilei de trei ani , ce se petrecea in cancelariile episcopale.
Vorbea si el ca sa nu taca...
Au trecut
cateva saptamani, in care unii detinuti au fost mutati la alte inchisori, unul
sau doi au fost eliberati, altii noi au venit, eu cu Tanasescu si cu Alecsandru
am ramas insa.
Intr-o zi Vasile a adus in celula pe unul nou, un barbat la vreo patruzeci de
ani, cu un inceput de chelie, pe care l-a asezat in patul de deasupra mea.
Vasile, Cainele cum ii ziceam noi, si-a rotit privirea prin celula, apoi,
razgandindu-se, s-a indreptat spre Mihailescu, care avea patul in celalalt colt
, sub patul lui Alecsandru (celula era in forma de L) si i-a spus sa se mute si
sa-l lase pe noul venit in locul lui.
Ma gandeam ce i-o fi venit Cainelui sa faca rearanjari in celula, cand l-am
auzit adresandu-i-se noului detinut:
- Locul asta-i mai bun, este si mai ferit.
- Era foarte bine si acolo, domnule, i-a zis cel nou, dar daca ziceti asa...
- Nu, nu, i-a raspuns Cainele, e mai bine acolo.
Eu unul am ramas cu gura cascata, auzindu-l pe Caine cum i se adreseaza omului;
politetea este ultimul lucru la care te poti astepta de la un om de teapa lui.
Apoi omul s-a intins pe pat si a adormit bustean in cateva minute. S-a trezit
peste cateva ore, s-a dat jos din pat, s-a inchinat si a ingenuncheat spunand
probabil o rugaciune.
Ia te uita, alt popa s-a nimerit la puscarie cu noi, si uite ca sta chiar langa
un confrate, Alecsandru.
L-am lasat sa-si termine rugaciunea si m-am apropiat de el.
- Sunt colonelul Rimniceanu, Nelu cum imi spun amicii. Cu cine am onoarea?
- Ioan, mi-a zis omul si mi-a intins mana.
- Esti cumva preot, sau ma insel? l-am intrebat.
Omul mi-a zambit si a incuviintat dand din cap.
- Pai uite ca sunteti doi acum, si am aratat catre Alecsandru care statea in
picioare rezemat de perete. Adica el, am zis eu in gluma, e raspopit, l-au dat
afara, ca nu-si tine gura si vorbeste impotriva guvernului.
- Chiar asa frate? a zis omul si s-a apropiat de Alecsandru, intinzandu-i mana.
Cei doi au inceput sa vorbeasca, iar eu i-am lasat si m-am dus sa mai vorbesc
cu Tanasescu, care in ultima vreme parea bolnav, desi nu se vaita si statea mai
mult in pat, sau poate ca era deprimarea, care il lovise din nou.
In zilele care
au urmat, Ioan si Alecsandru au stat mult de vorba. Trebuie sa spun ca daca-l
auzeai pe Parintele Ioan vorbind, chiar si despre lucruri de zi cu zi, iti
dadeai seama ca eun om cu o deosebita educatie, dar mai mult, avea un dar al
vorbirii innascut. Te izbea imediat lucrul asta...
Intr-una din
zile, Alecsandru se apropie de mine si imi zise in soapta:
- Mai Nelule, stii ca am zis ca n-o sa mai fiu preot niciodata.... Dar, m-am
mai gandit si cred ca ... nu stiu ce sa zic...
- Ce mai tura-vura, i-am taiat eu vorba. Ti-am zis eu, nu-ti ia tie preotia, te
miri ce episcop vandut comunistilor.
- Nu, nu, zise Alecsandru. Nu poti sa fii preot fara binecuvantare de episcop,
nu merge asa...
- Dar cum merge mai? Doar n-o sa te duci sa pupi mana unui episcop comunist,
numai de dragul de a te primi inapoi. Asculta-ma pe mine, ce-i al tau e al tau.
Daca noi aici, am vrut sa fii popa al nostru esti popa nostru. Cand o sa iesi
din puscarie si or sa te vrea niste oameni sa fii preotul lor, o sa fii preotul
lor, poate sa stea patriarhul si episcopii cu capul in jos, poporul e ma ala
care hotaraste. Eu asa cred si basta. Poti sa zica cine vrea ce-o vrea, nu-mi
pasa...
- Nu, mai frate, nu e asta situatia, zise Alecsandru. Stii, parintele Ioan,
zise el in soapta, este de fapt Inalt Prea Sfintitul Ioan, adica e episcop mai
frate. Si a zis ca daca vreau, ma primeste din nou in preotie, aici in
inchisoare, chaiar Duminica asta, numai de n-ar afla gardienii, sau sa nu-l
mute pana atunci.
- Ia te uita mai frate, zisei eu. Uite ca si in puscarie se intampla minuni.
Imi pare bine pentru tine Alecsandre, uite cum iti ajuta Dumnezeu... Mai sa
fie...
Duminica ne-am
adunat cu totii intr-un colt al celulei, in timp ce maiorul Geambasu statea cu
urechea lipita de
Nepoate, asculta ce-ti spun, ca sunt om batran, dar asa slujba, in soapta ce-i
drept, dar asa cum a tinut-o episcopul Ioan, n-am mai auzit in viata mea si
daca ar fi sa mai traiesc inca o mie de ani, tot nu cred ca am sa mai aud asa
ceva. Omul ala, nu ca era deosebit de inteligent si ca stia sa vorbeasca, asta
nici nu mai intra in discutie, dar era un sfant. Ce ne-a zis si cum ne-a zis si
ce putere am prins din cuvintele lui. Si stii ceva, tot timpul cat am stat in
puscarie, m-am considerat nenorocit si oropsit, dar stii ce, episcopul ne-a zis
ca atata timp cat dusmanul nu ne poate lua sufletul si nici noi nu ni-l vindem
lui, suntem oameni liberi, mai liberi decat cei ce sunt afara, dar care nu au
grija de suflet.
Apoi si-a pus mainile pe capul lui Alecsandru si i-a spus ca nimeni nu ii va
lua preotia pe care a primit-o de la el, atata timp cat se va ingriji de
sufletele amaratilor, napastuitilor si intemnitatilor, si i-a mai spus si alte
lucruri pe care nu mi le amintesc, dar iti spun ca n-am ai auzit asemenea
lucruri de duh spuse de nimeni vreodata.
La urma, a scos o sticluta de medicamente in care avea vin, nu stiu cum o fi
strecurat-o in puscarie si ne-am impartasit cu totii si ne-a binecuvantat.
Dupa slujba, Tanasescu care era pasamite mai cunoscator in cele bisericesti,
l-a intrebat pe episcop:
- Sfintia ta, dar cum se face ca ne-am impartasit fara spovedanie, cum se cere
de obicei.
- Fiule, suntem cu totii in puscarie, pana si peretii au urechi aici, de ce
crezi ca trebuie sa-ti cer eu sa mi te spovedesti mie. Stiu ca va rugati cu
totii si va spovediti voi insiva lui Dumnezeu. Daca vrei tu, din propria vointa
sa mi te spovedesti, am sa te ascult cu draga inima, dar n-am sa te fortez. Nu
am sa iti refuz eu impartasirea cu cinstitul sange al Domnului Iisus Hristos
pentru ca nu mi te-ai sppovedit mie. Pentru ca Iisus a spus "Beti dintru
acesta toti" si nu a spus "Beti dintru acesta dar mai inainte mergeti
de va spovediti la preot".
In seara aceea , nepoate, m-am apropiat de episcop si i-am spus ca vreau sa ma
spovedesc si m-am spovedit. Pentru prima si ultima data in viata mea. Nu zic ca
nu m-as mai spovedi din nou, as face-o cu cea mai mare placere, dar pentru asta
ar trebui sa-l intalnesc din nou pe episcop si asta nu se mai poate. Sau daca
as intalni pe altul ca el, dar uite ca au trecut mai bine de treizeci de ani si
n-am intalnit pe nimeni care sa-i ajunga la degetul mic.
Dupa ce m-am spovedit, episcopul mi-a pus mana pe umar si mi-a spus: "Fiule,
sa stii ca in curand nu o sa mai fii intemnitat, dar sa nu uiti niciodata ce ai
vazut si ai trait aici si sa fii totdeauna milostiv cu cei oropsiti".
Si a asa a fost, in patru luni eram din nou un om liber, cei ce ma acuzasera pe
mine, au fost prinsi cu alte pungasii si inchisi la randul lor, asa ca nu s-au
mai putut prezenta ca martori ai acuzarii la proces.
***
Dupa ce a iesit din puscarie, bunicul s-a angajat contabil la o ferma pe langa
Ploiesti, iar cand a iesit la pensie si dupa ce bunica a murit, si-a cumparat o
casuta pe langa Mizil, unde s-a retras impreuna cu cei doi caini ai sai.
Cand mi-a povestit aceste lucruri, eram la casuta lui, bunicul statea intr-un
fotoliu iar cei doi dulai stateau la picioarele lui, parand sa dormiteze, dar
defapt urmarind fiecare miscare a bunicului si de cate ori ii prindeau privirea
se uitau in ochii lui, parca incercand sa-i citeasca gandurile.
- Stii, imi zise bunicul, m-am intrebat intotdeauna de ce, de cate ori vrem sa
spunem de cineva ca este rau spunem ca e rau ca un caine. Cand de fapt, cainele
este cel mai bun si cel mai credincios prieten al omului...
Asa a fost si cu Vasile, pe care noi il poreclisem Cainele... Daca ma gandesc
bine, nu l-am vazut niciodata lovind pe nimeni. Ce-i drept urla la noi, dar
asta era probabil meseria lui, dar de facut ceva intentionat rau, nu l-am vazut
cat am stat la Aiud...
Intr-o zi, dupa ce s-au petrecut toate acestea, Vasile a intrat in celula si a
inceput sa urle la noi, sa trecem fiecare la paturile noastre, cu fata catre
perete, ca sa inspecteze daca e "ordine si curatenie" in celula.
Stateam in picioare, rezemat de pat, privind spre perete, dar cu coada
ochiului, il urmaream pe Vasile...
Cand a ajuns la patul episcopului, s-a lasat in genunchi si s-a uitat sub pat,
apoi l-am vazut strecurand un obiect mic in mana episcopului si intr-o
fractiune de secunda si apropiat fruntea de mina lui. Am ramas inmarmurit, dar
am apucat sa-l mai vad ridicand ochii spre episcop, asemenea cainilor astora ai
mei, cand asteapta sa ii mangai. Apoi, Vasile sari in picioare si continua
inspectia celulei, strigand la noi: "Sa va tineti paturile si celula
curata si in ordine, mai. Ati auzit?" Apoi iesi si trase zavorul.
N-am spus la nimeni ce am vazut in ziua de aceea si m-am tot muncit sa ma
gandesc ce i-o fi strecurat in mana episcopului si pana la urma mi-a trecut
prin cap ca el ii aducea vin pentru impartasanie in sticluta aceea de
medicamente. Ca sa vezi! Si sa mai judeci vreodata pe cineva dupa aparente...
Saptamana
urmatoare, pe mine m-au transferat la Bucuresti, pentru proces si n-am stiut ce
s-a mai intaplat la Aiud, pana in '63, cand m-am intalnit intamplator pe strada
cu Tanasescu, care fusese si el eliberat prin '57.
De la el am aflat, fara prea multe amanunte insa, ca la scurt timp dupa ce m-au
mutat pe mine, de Inaltarea Sfintei Cruci, in timp ce Alecsandru si episcopul
tineau pe ascuns slujba, a aparut in celula pe neastepate Stanciu, comandantul
inchisorii, impreuna cu doi gardieni si a inceput sa strige la ei (cineva il informase
probabil de acele slujbe, ce se faceau un celula noastra). Pe scurt, s-a
repezit spre episcop, care inca nu s-a oprit in mijlocul rugaciunii si l-a
lovit cu bastonul pe spinare. Alecsandru a sarit sa-l apere pe episcop, dar
unul din gardieni, l-a lovit pe la spate, in rinichi, de a cazut secerat.
Intaritat, canalia aia de Stanciu a inceput sa-l loveasca in cap pe episcop,
pana acesta a cazut la pamant, pierzandu-si cunostinta.
Au mai lovit apoi in stanga si in dreapta in detinuti strigand si injurandu-i
de "biserica mamei lor", dupa care au plecat.
Pe episcop l-au pus ceilalti deinuti in pat, dar nu si-a mai revenit.
Alecsandru a inceput sa bata in
Gardieni au venit si l-au luat pe episcop, care mai respra inca si gemea incet
si l-au dus la infirmerie. Si a fost ultima oara cand l-au mai vazut.
Peste cateva
zile, a aparut si Vasile care fusese cateva zile in concediu, la el la
- Fiecare sa stea la locul lui ma! Asta nu-i patul vostru, sa nu va atingeti de
el! La locurile voastre fiecare.
Vasile lua apoi patura de pe pat si o impaturi cu grija, apoi se intoarse catre
Alecsandru si il intreba pe un ton mai incet:
- De ce n-ai avut ma, grija de el? si arata spre pat, dar probabil ca se gandea
la episcop.
- Am facut ce-am putut, domnule, zise Alecsandru.
- Iti spun eu ce-ai facut, zise Vasile. N-ai facut nimic. Si il imbranci in
perete, mai mai sa darame peretele cu el.
- Stiti ce ma, se intoarse el catre ceilalti. Nu sunteti buni de nimic, decat
sa dati din gura! Nu va face pielea doi bani, zise Vasile privindu-i furios. Si
sa tineti celula in ordine, mai adauga el strigand si iesi trantind
In zilele
urmatoare, se pare ca s-au petrecut lucruri ciudate in inchisoare, dar nimeni
nu stie exact ce s-a intamplat. Se pare ca Stanciu a cazut pe scari si si-a
fracturat craniul, si l-au dus la spital, iar Vasile, disparu fara urma.
Tanasescu zice ca el ar fi auzit chiar si o impuscatura si ceva agitatie. Dar
nu stia nici el ce s-a intamplat exact.
Pe urma, i-au
imprastiat pe toti cei din acea celula. Pe multi i-au mutat la Gherla, pe
Tanasescu la Jilava, iar pe Alecsandru l-au mutat in Dobrogea, la canal sau la
seceratul stufului, nu stiu precis.
Sper sa fie cu totii bine si sa nu fi murit prin puscarie ca atatia altii.
Dumnezeu sa-i apere pe toti pe unde or fi, zise bunicul cu ochii umezi si
mangaindu-si dulaii tolaniti la picioarele sale.
Mircea
Rimniceanu