15 August

Soru-mea insistase atat de mult sa merg la ei, ca sa ma duca barbatu-sau la un psihiatru, fost coleg de-al sau

de facultate, incat pana la urma cedasem, desi sincer vorbind, nu credeam ca mai am vreo sansa sa ma

intorc la o viata normala.

Ma gandisem adesea la sinucidere ca la singura iesire, dar fostul vanator de munte din mine nu accepta asa

ceva; moartea in lupta n-ar fi fost o problema, dar asta trebuia planuita bine. Sa ma intorc in Romania si sa

reincep lupta, dar cum? Creierul meu obosit de atatea cosmare, nu mai functiona aproape de loc.

O ceata grea si apasatoare se asezase pe el de cativa ani si il sufoca treptat.

Asa se face ca am mers la Frankfurt si m-am urcat in trenul spre Paris. Stateam in compartiment, privind

inconstient pe geam si nu puteam sub niciun chip sa-mi adun gandurile. La un moment dat, ochii imi

cazura pe biletul de tren pe care il mototolisem in mana si incepui sa-l citesc, chit ca nu era decat o insiruire

de cuvinte si numere fara vreo legatura intre ele. Cred ca l-am citit de cateva zeci de ori, pana cand ceva

mi-a atras atentia: data de pe el. Era 14 August 1966, da 14 August... Si dintr-o data, parte din ceata din

mintea mea s-a risipit si mi-am adus aminte de lucruri petrecute in urma cu doisprezece ani.

***

Dupa ce am fost condamnat, ma trimesesera in inchisoare la Pitesti pentru cateva luni, apoi la un lagar de

munca fortata in Delta. Intr-un fel, ma bucurasem ca ajunsesem in Delta, pentru ca la Pitesti se perindau o

multime de detinuti in tranzit si tare ma temeam sa nu dau ochii cu vreun fost camarad sau cu cineva care ar

fi stiut despre mine ca in anii imediat dupa razboi, ma retrasesem in munti cu camarazii si incepuseram

lupta impotriva trupelor comuniste. Primisem 5 ani pentru simplul fapt ca proveneam dintr-o familie de

"capitalisti care exploatasera ani la rand poporul muncitor", dar daca s-ar fi aflat si de lupta din munti, cu

siguranta ca mi-ar fi dat pedeapsa capitala.

La scurt timp dupa ce am ajuns in Delta, mi-am dat insa seama ca lagarul de munca in care ma aflam, era

de fapt un lagar de exterminare prin munca, si ca nimerisem de fapt din lac in put. Munceam la recoltatul

stufului, stand in apa pana la brau, iar in zilele "mai bune" ne duceau sa construim sau sa reparam diguri.

Detinutii mai batrani sau mai slabi fizic mureau pe capete, iar cimitirul aflat la capatul dinspre Vest al

lagarului, crestea pe zi ce trece.

Asa se face ca m-am hotarat sa evadez; sub nici o forma nu trebuia sa ma prinda iarna acolo...

Am inceput sa ma uit in jurul meu, la ceilalti detinuti, sa mai schimb o vorba cu ei si sa vad cam in ce ape

se scalda fiecare. Aveam un plan de evadare in minte, dar pentru asta imi trebuia un tovaras de incredere.

Dupa cateva saptamani, ajunsesem la concluzia ca Alecsandru ar fi fost omul cel mai potrivit. Parea sa fie

un om destul de inteligent si hotarat, iar faptul ca fusese preot imi dadea parca mai multa incredere ca nu

m-ar fi tradat cu una cu doua, desi vazusem atatea lichele si in randul preotilor, ca ma saturasem. Totusi el

imi inspira incredere si faptul ca era fiu de lipovean si cunostea acea parte a tarii, era un mare atu.

Tocmai ma hotarasem sa discut cu el, cand intr-o seara, garzile il scoasera din baraca si il dusera la

comandament. Cand se intoarse inapoi in baraca, dupa vreo ora, era un alt om. Fata ii era cazuta, ochii

plansi, un om distrus. Nu-mi puteam da seama ce-i facusera, fiindca nu avea sange pe haine si nici vanatai,

asa ca nu parea sa fie batut, sau cel putin daca-l batusera, nu-l batusera prea tare.

L-am lasat in pace cateva zile, fiindca era prea abatut si nu mai vorbea de altfel cu nimeni. Intr-o noapte, m-

a trezit din somn un cosmar, care ma muncea de cativa ani. M-am ridicat, stand in sezut si stergandu-mi

fruntea de sudoare. l-am vazut in semi-intuneric pe Alecsandru stand in genunchi si rugandu-se. M-am

intins din nou pe saltea (mai bine zis pe zdreanta ce ar fi trebuit sa fie o saltea) si am inchis ochii. Si am

inceput din nou sa planuiesc evadarea. Trebuia sa evadez singur; nu ma puteam baza pe nimeni.

Dupa cateva zile insa, am observat ca Alecsandru isi mai revenise si mai schimba cate o vorba cu unul cu

altul, asa ca m-am hotarat totusi sa discut cu el.

L-am luat pe departe si i-am spus direct ca vroiam sa evadez si ma

gandisem la el, ca la un posibil tovaras.

Isi tinuse ochii in pamant tot timpul cat am vorbit, iar cand am terminat si i-a ridicat si m-a privit in ochi.

- Stii care este situatia, prietene? mi-a zis el incet. Tu poate ca ai de ce sa incerci sa evadezi, dar eu nu mai

am de ce.

L-am privit intrebator.

- Acum cateva zile, continua el, m-au dus la comandantul inchisorii si mi-au spus ca sotia si copilul meu s-

au innecat in Dunare, vrand sa fuga din tara. Mi-au aratat si copii dupa certificatele de deces... Intelegi?

Pentru mine, mi-e totuna daca putrezesc aici sau daca mor afara, in asa zisa libertate. Nu mai conteaza,

intelegi?

- Inteleg, am zis eu.

Apoi,gandindu-ma o clipa, adaugai:

- Dar daca te-au mintit? Te-ai gandit la asta?

- De ce sa ma minta? intreba el, si mi se paru ca am surprins o licarire de speranta in ochii lui.

- Pentru ca asta fac ei; minciuni, inscenari, chestii de felul asta. Incearca sa ne distruga fizic prin munca, dar

si psihic, prin orice mijloace.

-Nu stiu, as vrea sa ai dreptate. Dar iti spun cinstit, ca in starea in care sunt acum, nici nu pot sa ma gandesc

la asa ceva.

L-am lasat in pace si mi-am vazut de ale mele. Trebuia sa pun la punct un plan de unul singur.

In noaptea urmatoare, unul Georgescu, fost prefect de politie, isi dadu duhul. Dimineata ma luara pe mine

si pe Alecsandru ca sa il ingropam.

Il puseram intr-un sicriu, ce arata mai curand ca o lada si il cararam pana la marginea taberei unde se afla

cimitirul.

Tabara era inconjurata cu un gard inalt de sarma, iar din loc in loc se aflau foisoare de paza in care statea

cate un soldat inarmat.

Alecsandru si cu mine sapam groapa in pamantul mocirlos, iar gardianul statea la cativa pasi in spatele

nostru, fumand.

- Ce zici? ii soptii lui Alecsandru. De gardian scapam usor... Cand soldatul din foisor este cu spatele la noi,

tu ii distragi atentia gardianului, iar eu il ating in crestet cu lopata. Ii iau arma si alergam la docul unde e

ancorata salupa, e un singur soldat acolo... Ma ocup eu de el... sarim in salupa si aia suntem...

- Nici vorba, zise in soapta Alecsandru si continua sa sape.

- N-ai incredere in mine? l-am intrebat eu nervos. Crezi ca ar fi prima oara cand l-as mierli pe unul? Am

mai evadat eu si din lagar rusesc, sunt pregatit pentru asa ceva.

- Tocmai asta este, zise el. Eu nu vreau sa omor pe nimeni, sau sa ma fac partas la orice omor. Am eu

destule pacate si asa. Lasa-ma-n pace omule!

- Te las fricosule, zisei eu incruntat. N-ai decat sa putrezesti in lagarul asta imputit...

Au urmat cateva zile ploioase si mohorate; ziua ne duceau sa lucram la diguri. Ne intorceam inainte de

inserat mergand istoviti in coloana, cu lopetile pe umeri, flancati de soldati inarmati, cate patru la vreo

treizeci de detinuti.

In ziua aceea, ploaia se oprise de dimineata, dar am observat ca apele crescusera mult. In drum spre lagar,

cam la vreo jumatate de ora de mers trebuira sa ne oprim fiindca apele rupsesera digul pe care mergeam.

Soldatii ne adunara in cerc si lasara pe unul din ei sa ne pazeasca, iar ei se trasera de o parte ca sa se

sfatuiasca.

Apoi unul dintre ei intra in apa, cu arma deasupra capului si inainta incet prin riul ce curgea prin spartura

facuta in dig, clatinandu-se la fiecare pas. In cele din urma ajunse de partea cealalta si se urca pe mal. Injura

si striga la noi:

- Ati vazut ma? Apa nu-i asa adanca, o luati incetisor si o treceti unul cate unul. Daca-i trece la vreunul prin

cap sa faca vreo prostie, bag zece gloante in el intr-o secunda, zise el indreptand arma spre noi.

- Hai, miscati-va unul cate unul, striga un soldat catre noi.

Digul mergea de-a lungul unui canal, lat de vreo douazeci de metri. Apa in canal parea sa se miste destul de

incet, dar acolo unde se rupsese digul se facuse o valtoare si apa se scurgea cu viteza.

Primii detinuti intrara ina apa si incepura sa mearga incet spre cealalta parte unde, soldatul care trecuse

primul ne astepta cu arma indreptata spre noi.

Am simtit o impunsatura in spate si m-am intors. Era Alecsandru, care scosese de sub haina o bucata trestie

si mi-o intinse.

- Inoti pe sub apa pana pe malul celalat al canalului, mergi in sus, nu in jos cu curentul, sopti el repede. Te

agati de radacinile si pietroaiele de pe mal, respiri prin trestie si tii ochi deschisi tot timpul. Daca reusesti sa

mergi in sus, pana la stufarisul de colo, fara sa scoti capul deasupra apei, esti un om liber...

N-am zis nimic, dar am luat trestia si am strecurat-o in maneca hainei.

Intraram in apa si incepuram sa inaintam incet.

La un moment auziram pe soldati strigand:

- Mama ta de nenorocit! Vino inapoi, acum.

Pe unul din detinuti il luase curentul sau isi daduse drumul intentionat la vale, nu stiu, dar se produse

agitatie.

- Inapoi, striga unul din soldati, inoata inapoi, ma! si trase un foc in aer.

Si atunci am stiut ca a venit momentul... M-am intors spre Alecsandru si il vazui incuviintand din cap.

Ma afundai sub apa si incepui sa inot spre celalalt mal al canalului, incercand sa merg in susul curentului,

dar nu reusii, pentru ca curentul era mult mai puternic decat crezusem. Nu stiam ce se petrece deasupra,

dar auzii impuscaturile. Probabil ca trageau dupa noi.

Am ajuns insa la mal si am ramas sub apa, apucandu-ma cu mainile de o radacina. Am pus trestia in gura si

am inceput sa respir prin ea. Am stat asa agatat sub apa cateva minute bune, pana mi-am recapatat puterile,

apoi am pornit-o pe sub apa, in sus pe canal, inotand cativa metri, apoi agatandu-ma de cate o radacina sau

vreun bolovan si intorcandu-ma cu fata in sus ca sa pot respira prin trestie.

Nu stiu cat timp am stat sub apa, dar mi s-a parut o vesnicie. Am ajuns insa la palcul de trestii pe care mi-l

aratase Alecsandru si tinandu-ma de radacini, indraznii si scoasei incet capul deasupra apei. Ma trasei apoi

mai mult intre trestii, cu privirea atintita la celalalt mal.

Ma aflam cam la cincizeci de metri de grup. Detinutii trecusera toti peste ruptura din dig si se asezasera din

nou in cerc. Un soldat ii pazea, iar restul alergau ca disperatii de-a lungul malului cautandu-ne pe noi si

tragand focuri de arma din cand in cand in apa.

Din fericire soldatii se uitau in jos pe canal, in timp ce eu mersesem in susul curentului, cum imi spusese

Alecsandru.

Am auzit un suierat usor in spatele meu si m-am intors si l-am vazut pe Alecsandru. Imi facu semn sa

mergem si inaintaram incet prin stufaris si namol, pana ce reusiram sa iesim pe mal.

Ne asezaram jos, gafaind istoviti.

- Ai avut o idee nemaipomenita parintzele, cu trestiile alea, zisei eu zambind.

- Tine-te bine ca de-abia acum incepe greul. Peste o jumatate de ora or sa fie aici cu salupe, cu caini si toate

cele, ca sa ne caute. Hai sa mergem, zise el si se ridica. Noroc ca suntem pe o insula mai maricica... Trebuie

sa ajungem in celalat capat al ei, inainte sa se intunece.

O luaram la fuga si ne afundaram intr-o padure de salcii. Terenul era insa mlastinos, ceea ce ne incetinea

mersul si ne si obosea mai tare. Ajunseram in capatul celalat al insulei, dupa ce iesiram din padure si

daduram de teren ceva mai tare si incepuram sa alergam.

Eram la o ramificatie de canale si Alecsandru se uita in toate directiile doar doar o vedea ceva care l-ar fi

ajutat sa se orienteze. Se catara intr-un copac si iscodi mai departe imprejurimile.

- Uite cateva luminite colo, zise el aratandu-mi catre un mal impadurit, cam la la vreo doi kilometri. N-o sa

mergem in sat, dar sa incercam sa stam aproape peste noapte, poate gasim ceva de mancare si haine.

Trecurm canalul inot si mai trecuram inca trei canale mai mici, pana ajunseseram pe o insulita de pe care

puteam vedea asezarea pescareasca. Aleseram un loc mai ferit, in mijlocul unui palc de copaci si inconjurat de stuff, si ne facuram culcusuri din trestie si iarba.

Apoi, Alecsandru se apropie de marginea apei si ingenunchie acolo. Se ruga pentru cateva momente apoi se apleca si incepu sa bea din apa. Mie mi-era o sete cumplita, dar n-as fi baut pentru nimic in lume din acea apa.

Parca ghicindu-mi gandurile, Alecsandru se intoarse spre mine si zise:

- Nu ti-e sete? Vino si bea si tu o inghititura.

- Mai bine mor de sete, decat sa beau din apa asta namoloasa, zisei eu.

- Nu e namoloasa de fel, vino si gusta. Este prima inghititura de apa pe care o bei ca om liber. Vino si bea.

Ma hotarai si ma apropiai de malul apei. Alexandru statea inca in genunchi, si ma privea.

- Bea de aici zise el si facu cu degetele o cruce pe suprafa apei.

M-am aplecat in genunchi si am sorbit din apa si cred ca a fost cea mai buna apa pe care am baut-o vreodata in viata mea.

- Sa mergem sa ne culcam acuma, zise Alecsandru ridicandu-se, dar maine dimineata trebuie sa ne sculam devreme, ca sa urmarim ce se petrece in sat.

- Noapte buna, zisei eu si adormii de indata. Si dormii fara sa am cosmare de data asta.

***

Ma trezii tocmai cand incepea sa se crape de ziua si multumii in sinea mea lui Dumnezeu ca ma ajutase sa

scap din inchisoare. De prins nu m-as mai fi lasat prins, pentru nimic in lume; mai bine moartea decat

puscaria. Atata vreme nu indraznisem sa-mi fac planuri de viitor, pentru ca stiam ca nu avea niciun rost si

nu vedeam nici o scapare. Acum insa aveam un plan, nu era el prea bine conturat, dar totusi era un plan.

Trebuia sa ies din Delta asta salbatica si sa ajung in munti. In munti ma simt in elementul meu, ii cunosc pe

dinafara; apoi o sa trec granita, apoi sa incerc sa ajung in Germania sau in Austria, unde mai am si prieteni

si fosti camarazi; sau poate merg in Franta, unde este soru-mea, Alice, maritata cu un doctor evreu.

Ma intorsei spre locul in care dormea Alecsandru si nu il vazui. Ma ridicai dintr-o data alertat si privii in

jurul meu gata sa fug, dar il vazui pe Alecsandru stand pe mal si privind catre sat.

- Ce faci mai, stai la panda? De ce nu m-ai sculat si pe mine?

- Buna dimineata frate, zise el intorcandu-se spre mine. Inca e devreme si nu este nici o miscare in sat. Uite,

colo este cherhanaua; vezi salupa aia ancorata in fata ei?

Abia atunci deslusii in fata cherhanalei, care nu era decat o magazie de lemn, cu un doc si o rampa de

descarcare, o salupa cenusie.

La un moment dat au inceput sa apara lotcile pescarilor ce veneau spre cherhana. Pe salupa se aprinse o

lumina si silueta unui om se arata pe bord. Pescarii isi legau barcile de salupa, formand doua siruri lungi,

iar doi oameni le imparteau cosuri de nuiele si alte obiecte pe care nu le puteam deslusi bine, dar care ma

gandii ca erau unelte de pescuit.

Cam la un sfert de ora dupa aceea, salupa porni motorul si incepu sa se puna in miscare, tragand dupa ea

lotcile pescarilor.

Alecsandru imi spuse ca ii ducea la cativa kilometrii de sat, de unde se ducea fiecare la locul sau de pescuit,

iar seara salupa venea si ii aducea inapoi la cherhana, unde dadeau pestele si eventual isi mai pastrau si ei

cativa ascunsi pe fundul barcii.

- Spune-mi Alecsandre, zisei eu curios, cam cati barbati mai raman in sat, dupa ce pleaca pescarii?

- Nu stiu zise, el. Majoritatea barbatilor din sat sunt pescari. Raman doar cei de la cherhana, batranii si popa

satului.

- Mai, cum faceti de va invartiti voi popii, ca scapati mereu de treaba? zisei eu in gluma.

Alecsandru zambi, apoi zise:

- Fiindca veni vorba de popi, ma gandeam sa ma duc pe inserat la casa popii, vezi turnul bisericii colo...

- Doar n-ai innebunit? ma rastii eu.

- N-am innebunit, dar trebuie sa facem rost de ceva haine, ca doar n-o sa stam in haine vargate pana ne

cresc barbile? Avem nevoie si de ceva de mancare, niste undite ca sa pescuim, chibrituri ca sa facem un foc si

cate si mai cate...

- Stiu tot ce avem nevoie, parintzele, zisei eu cu voita blandete. Dar trebuie sa stii ca, daca m-am bazat pe

tine cand am fugit, apai cand vine vorba de procurarea de mancare si echipament de supravietuire, atunci

Titi Dumitrescu, locotenent in trupele romanesti de vanatori de munte, atunci intra el in actiune. De ce oare

crezi ca te-am intrebat cine ramane in sat, dupa ce pleaca pescarii?

- Doar n-ai de gand sa te duci in sat in amiaza mare, in haine de puscarias?

- Ba am sa ma duc, dar nu in haine de puscarias, pentru ca vanatorul de munte stie sa-si faca imbracaminte

de camuflaj din frunze si din orice gaseste la indemana, zisei eu cu mandrie ostaseasca.

- Vezi tu cand or sa inceapa sa latre la tine toti cainii satului, cu tot echipamentul de camuflaj!

- Ba nu, parintzele. Fiindca soldatul stie sa se apropie de caine din directia opusa din care bate vantul si mai

stie si multe alte lucruri, care nu se invata la scoala de popi.

- Si ce vrei sa faci in sat? Sa furi din casele oamenilor? Sa spargi magazinul satesc?

- Doamne fereste de asa ceva, zisei eu. Soldatul roman nu fura niciodata. Ma duc doar in recunoastere, iar

tu ma astepti aici, si spunand asta, imi scoasei bocancii si camasa si ma indreptai spre apa.

- Dumnezeu sa te fereasca si sa te lumineze, il auzii pe Alecsandru spunand in urma mea.

***

Cam la doua ore ma intoarsei la Alecsandru vaslind intr-o barca pescareasca, pe care o luasem de linga

cherhana. Vazusem pe cei doi angajati de la cherhana cum o luasera cu bauturica de dimineata si profitasem si umflasem barca. O luasem pe brat in jos, apoi facusem o intoarcere de 180 de grade si mersei pe langa malul pe care se afla Alecsandru si il luai pe acesta prin surprindere.

-Salta-n barcaz parinte, si hai sa-i dam bataie, strigai eu cand ajunsesei in locul unde il lasasem.

Se vede ca Alecsandru se intinsese in iarba si atipise, ca sari ca ars:

- Ce? Ce-i cu barca asta? De unde ai mai furat-o? Ai innebunit?

- Sari in barca, popo si hai sa mergem, zisei eu scurt si Alecsandru se urca in barca, continuind insa sa ma

boscorodeasca.

- Uite colo, ia niste haine de te schimba, puneti si palaria asta frumoasa de paie, ca sa arati ca un lipovean

get-beget. Vezi ca e si ceva de mancare sub bancuta din spate, zisei eu si incepui sa vaslesc spre un canal

lateral. Vroiam sa disparem de acolo cat mai repede. Mainile ma dureau de vaslit, dar nu zisei nimic, ci

continuai sa dau la rame, ca sa-i dau timp lui Alecsandru sa se schimbe si sa manance ceva.

- Dumnezeu sa te ierte, Dumnezeu sa te ierte, ca furi lucrurile oamenilor cinstiti...

- Asculta parinte, sa stii ca ma si supar zisei eu. Sa-ti intre un lucru bine in cap: armata romana nu fura.

Barca asta am rechizitionat-o de la cherhana, iar restul lucrurilor le-am adunat pentru completarea

proviziilor formatiei de lupta. Si incepui sa rad cu pofta. Alecsandru se uita la mine si-si facea cruce.

La un moment dat zise:

- Nu stiu cum este teoria asta a matale cu armata care rechizitioneaza si cu completarea rezervelor, dar un

lucru il stiu precis: vanatorul de munte habar n-are sa vasleasca. Ia treci in spate si lasa-ma pe mine la

rame!

Il lasai cu bucurie sa treaca la vaslit, ca bratele ma dureau de nu mi le mai simteam. Trecui in spatele lotcii

si ma intinsei pe jos, punandu-mi mainile sub cap. Alecsandru vaslea cu dexteritate lipoveneasca, bagand

ramele in apa fara sa scoata un zgomot; parea ca se sforta mult mai putin decat mine si totusi barca inainta

de doua ori mai repede decat cand vasleam eu.

Ne sfatuiram si ajunseseram la concluzia sa mergem cat mai mult cu putinta in acea zi ca sa ne indepartam

de locul unde evadasem. Trebuia sa mergem spre Vest si apoi sa o luam putin spre Nord, spre satul in care

copilarise Alecsandru si in care taica-sau fusese preot. Avea acolo cativa oameni de incredere, care ar fi

putut sa ne ajute sa iesim mai repede din Delta, sau chiar poate sa ne ajute sa ne urcam preun vapor strain si

sa iesim din tara.

Cand s-a lasat intunericul ne-am oprit pe o insula pustie, am ascuns barca in stufaris si ne-am facut doua

colibe micute din stuf, am mancat un pic si ne-am culcat.

A doua zi ne-am sculat dis-de-dimineata si am pornit-o din nou la drum, ocolind satele si incercand sa nu

dam ochi cu nimeni. Aveam amandoi palarii de paie, pe care le furasem eu impreuna cu niste haine dintr-o

curte, cand mersesem in acel sat. Fara palarii, oricine ne-ar fi vazut capetele tunse chilug si ar fi stiut

imediat de unde venim.

Am mers asa cateva zile, barbile incepusera sa ne creasca si aratam si noi mai ca oameni de Delta.

Alecsandru incepuse sa nu mai ocoleasca satele pescaresti, daca ne incrucisam cu alte barci schimba cateva

vorbe cu pescarii in ruseste sau mai bine zis in lipoveneasca lor, care este amestecata si cu cuvinte

romanesti. Eu ma prefaceam ca dorm, cu palaria lasata pe ochi. In sate, nu ne opream insa; pescuiam din

mers, iar seara cand ne opream faceam un foc mititel, prajeam pestele, mancam si ne culcam istoviti.

In cele din urma am ajuns si in satul lui Alecsandru. Satul era asezat cu fata la un canal marisor, iar in spate

era marginit de un lac destul de intins. Am intrat cu barca, de pe canal pe lac, trecand pe sub un pod de

lemn si ne-am adapostit in stufaris, intr-un loc din care puteam vedea bine casele.

Alecsandru mi-a aratat casa lui Senia, omul sau de incredere, care era asezata cu gradina catre lac. Era

inca devreme si pescarii nu se intorsesera inca. Alecsandru stia ca Senia vine intotdeauna de la cherhana, pe

sub podul pe sub care trecusem si noi, apoi trage barca pe mal in fata casei si intra prin poarta gradinii, pe

care o vedeam in fata noastra.

In cele din urma au inceput sa apara si lotcile pescarilor; Alecsandru isi puse mana streasina la ochi si

iscodea fiecare barca de la distanta. Senia insa nu a aparut.

Am mai asteptat cam o ora si incepuse deja sa se insereze.

- Nu stiu de ce, dar asta nu mi se pare semn bun zise el. Oamenii astia merg in fiecare zi la lucru, nu stiu ce

o fi cu Senia...

- Si-o fi luat si el o zi libera, zisei si eu intr-o doara...

Alecsandru ma privi de parca as fi venit de pe alta planeta.

- Unde te trezesti frate? Crezi ca esti la Bucuresti? A, ma doare un deget, nu ma duc la servici astazi...

Oamenii astia muncesc pe rupte zilnic, fie ca ploua, ca tuna sau ca ninge...

Am mai asteptat vreo ora apoi m-am inteles cu Alecsandru sa il duc la mal si apoi sa ma intorc cu barca in

stufaris si sa il astept pana apare din nou pe mal. Daca aprindea doua chibrite pe rand, insemna ca totul e in

regula si veneam si il luam.

Dupa vreo ora am vazut o silueta pe mal aprinzand doua chibrituri si m-am apropiat.

Alecsandru a sarit in barca si mi-a zis:

- Da-i bataie, mergem cat mai repede. Nu mai iesim pe bratul principal, mergem pe aici pe lacurile din

spate.

Apoi a trecut el la vasle si mi-a povestit ca vorbise cu nevasta lui Senia, de la care aflase ca acesta era la

puscarie. Il arestasera pentru ca incercase sa o ajute pe nevasta lui Alecsandru sa se urce pe un vas grecesc.

- O veste proasta si una buna, am primit in seara asta, zise el. Cea proasta este evident ca Senia e la

puscarie, dar cea buna este foarte buna: se pare ca sotia si copilul au reusit sa se urce pe vas.

- Ti-am zis eu ca te-au mintit canaliile alea, zisei eu cu bucurie si il batui pe umar.

- Da, dar pana ii vad sanatosi, nu o sa am pace, zise Alecsandru si baga vaslele mai vartos in apa.

Alecsandru a vaslit toata noaptea; vestea ii daduse atata energie ca n-ar mai fi putut oricum sa doarma. Eu

am atipit intins pe fundul barcii.

M-a trezit insa acelasi cosmar, care ma urmarea de cativa ani. Vad in fata mea un detonator si intind mana

catre el. Apoi mana mi se inclesteaza pe cheia detonatorului si vreau sa o opresc, dar nu reusesc; ma lupt cu

propria mea mana, care nu ma asculta si in cele din urma rasuceste cheia. Urmeaza o explozie uriasa; pietre

si trupuri dezmembrate zboara in jurul meu si sange, mult sange... Ma trezesc intotdeauna intr-un lac de

sudoare si nu mai pot sa adorm.

E luna plina si Alecsandru vasleste ca un robot; se gandeste la ale lui desigur si vasleste, fara sa para ca

simte vreo oboseala.

- Ce-i cu tine frate? Iar ai strigat in somn...

- Ce-am strigat? Si ce, m-ai mai auzit vreodata strigand in somn?

- Te-am auzit si acum doua nopti si te auzeam si cand eram in puscarie, in baraca... Strigai ceva parca

despre o cheie...

- Da, zisei eu, e acelasi vis care ma chinuie de ani de zile...

- Nu ca m-ar interesa, dar este ceva legat de ceva ce ti s-a intamplat vreodata? ma intreba el. De fapt, nici

nu trebuie sa-mi raspunzi. iarta-ma ca te-am intrebat...

- Nu, nu-i nici o problema, n-am nimic de ascuns fata de tine, zisei eu gandindu-ma ca oricum n-am de ce

sa ma tem.

Hotararea mea e luata, daca sunt prins, ma lupt pana ma omoara, nu mai pun piciorul in puscarie, asa mi-

am propus.

- Uite ce e Alexandre... Poate ca ti-ai dat seama pana acum... Eu sunt un om rau...

Alecsandru rase.

- Nu, nu glumesc... Sunt un om rau, violent, sangeros... Am omorat pe multi...

- Ai fost pe front in linia intai, ati tras unii in altii... Cred ca n-ai avut incotro...

- Nu Alecsandre, nu despre asta este vorba. Dupa razboi, dupa ce au venit rusii si i-au instalat pe nespalatii

astia de comunisti... Atunci m-am retras cu camarazii in munti si am inceput sa luptam impotriva lor...

- Deci tot de razboi e vorba, zise el.

- Nu, nu e vorba tot de razboi. Ne incercuisera.. trupe rusesti si trupe romanesti impreuna... Trebuia sa

dinamitez o stanca uriasa ca sa inchid un drum pe care venea un convoi, catre tabara noastra. Am pregatit

totul, exploziv, cabluri, capse detonator. Dar in loc sa explodez stanca inaintea convoiului, am explodat-o

chiar cand treceau ei pe sub ea. Intreg versantul s-a prabusit peste ei si i-a facut praf si pulbere... sute si sute

de oameni, care i-am ucis intr-o secunda, fara sa le dau o sansa ca sa scape. Si totusi stiu bine ca n-am vrut

sa iasa asa... am vrut doar sa le barez drumul... nu stiu ce m-a apucat... Mai rau e ca parca mi-am pierdut si

memoria din soc. Imi aduc aminte perfect cum am pregatit toate si m-am asezat in fata explozorului, cu

ochii atintiti la drum. Convoiul nu se vedea inca... Dintr-o data am auzit explozia, care m-a trezit parca din

somn... M-am uitat in vale si am vazut bolovanii si stancile rostogolndu-se peste camioane si stalcindu-le ca

pe niste cutii de conserve...

- Erai singur cand s-au intamplat toate astea? ma intreba Alecsandru.

- Nu, nu eram singur. Plecasem cu Dima si cu colonelul Stelea. dar dupa explozie nu i-am mai vazut... or fi

fugit... i-o fi azvarlit explozia in vale... habar n-am ce s-a intamplat cu ei... Pe mine cred ca m-a azvarlit

socul la pamant si m-am lovit la cap. Am plecat de acolo capiat, nici nu stiam in ce directie mergeam. Am

zacut intr-un tufis nu stiu cat timp, dar stiu ca mi-am revenit la un moment dat si am pornit inapoi spre

tabara. Cand am ajuns acolo, n-am mai gasit pe nimeni... erau urme de lupta in jurul taberei si sange pe

pamant... Probabil ca am umblat ametit cateva zile prin munti pana am ajuns la tabara si nu mi-am dat

seama... In tot cazul, am fost arestat pentru cu totul altceva, asa ca daca ne prinde si le povestesti ce ti-am

spus, ma asteapta plutonul de executie, zisei eu, desi in realitate nici nu-mi pasa.

- Nu-ti face griji, zise Alecsandru, de fapt nici nu trebuie sa-mi povestesti viata ta.

- De ce sa nu-ti povestesc? intrebai eu, prefacandu-ma intaratat. Nu esti popa? Nu trebuie sa ne spovedim,

ca sa ni se ierte pacatele? Asta am auzit intr-una inca din scoala de la orele de religie. "Preotului ii este data

putere prin hirotonire de a ierta pacatele oamenilor ce se spovedesc".

- Asa ti-au spus la scoala, la ora de religie?

- Da, asa mi-au spus.

- Ma tem ca nu ti-au spus bine... Preotul e doar un mediator... nu preotul iti iarta greselile, ci numai

Dumnezeu, cand si daca vrea, nimeni altcineva nu are nici o putere in aceasta privinta. Pot sa ma rog pentru

tine, asta este tot ce pot sa fac si pot sa sper ca Dumnezeu te va ierta. Dar intai trebuie sa te ierti tu singur,

adica sa faci pace cu tine insuti... Sa afli ce ai facut si de ce ai facut... Nu stiu de ce, dar iti spun sincer ca te

cunosc deja si nu te vad omorand sute de oameni doar asa din sadism. Poate a fost altceva... ceva ce nu-ti

amintesti... Ai fost in stare de soc atatea zile, asa ca si memoria ti-a fost afectata.

- Nu Alecsandre, sunt un om rau, stiu asta. Si stii ce, cateodata, in vis, vad pe inelarul mainii mele, care se

indreapta spre explozor, vad un inel... un inel de aur cu o piatra albastra pe care sunt incrustate doua coarne

de aur... intelegi?

- Ce sa inteleg? zise Alecsandru.

- Asta e semnul omule, este pecetea...

- Ce semn si ce pecete? se rasti el la mine.

- Pecetea celui rau.

- Taci din gura, nu stii ce vorbesti. De cand te pricepi tu sa talcuiesti vise?

Apoi Alecsandru se opri din vaslit si ma privi in fata:

- Asculta-ma pe mine ce-ti spun: Intr-o zi o sa te trezesti din cosmarele tale si o sa afli ca esti un om bun. Ai

inteles?

- As vrea sa fie asa, zisei eu si inchisei ochii.

Apoi ii deschisei din nou si-l intrebai:

- Cred ca am pierdut sirul zilelor. De cate zile am evadat?

- De sapte zile. Am scapat pe data de 15 August, de praznicul Adormirii Maicii Domnului.

Si incepu sa cante un imn bisericesc catre Maica lui Dumnezeu, si vaslea calm si uniform, de parca ar fi

fost la o plimbare cu barca pe lac in Herastrau.

"Bucuria celor oropsiti,

Celor asupriti folositoare,

Si flamanzilor de hrana datatoare,

Pribegilor mangaiere,

Celor impresurati adapostire,

Tu esti preacurata Maica Dumnezeului celui de Sus,

Tie ne rugam,

Grabeste de mantuieste pe robii tai..."

***

Peste trei zile ne aflam in Tulcea.

Ne-am invartit un pic in jurul garii, insa vazuram ca era intesata de militieni, asa ca plecaram cat puturam

mai repede de acolo si merseram in piata. Mergeam printre tarabe si ne uitam pe jos, doar doar om gasi un

mar sau vreun alt fruct cazut, ca sa-l adunam. Avuram noroc si adunaram cateva mere si pere aproape

stalcite, dar nu mai mancasem fructe de atata timp ca ni se parura adevarate delicatese.

Apoi intraram in vorba cu niste tarani din Vrancea care venisera cu fructe la piata si cumparasera in schimb

peste afumat ca sa duca inapoi. I-am ajutat sa-si umple carutele si apoi i-am intrebat daca nu ne iau si pe

noi cu ei si ei s-au invoit. Ne-am aruncat palariile lipovenesti si eu m-am pricopsit cu o caciula de muntean

pe care mi-a dat-o unul din carutasi.

Dupa cateva zile de zdruncinaturi in caruta, timp in care mi s-au tasat toate vertebrele ne-am apropiat de

SubCarpati, si mie mi s-au umplut plamanii cu aerul pe care-l iubeam si pe care nu l-am mai gasit nicaieri

vreodata.

Ne-am despartit de Vranceni si am urcat in munti, mergand spre Vest, cu gandul sa ajungem in Banat si de

acolo sa trecem granita.

***

Daca in Delta a trebuit sa ma incredintez spiritului de orientare si iscusintei de a vasli a lui Alecsandru, in

munti insa ma simteam in elementul meu. Cunoasteam cararile, cabanele, refugiile, asa ca alegeam traseele

astfel ca sa ocolim orice obiectiv turistic sau zone mai circulate. Dormeam cateodata la stane, cumparam

branza de la ciobani, din putinii bani pe care ii aveam si pe care Alecsandru ii primise de la nevasta lui

Senia.

Intr-o zi, cand treceam printr-o strunga sapata de vant pe varful muntilor, ii aratai in vale lui Alecsandru un

schit, cam la vreo 10 kilometri de noi.

- Ce zici, vrei sa innoptam la un schit de maici? il intrebai eu.

- Pai nu stiu daca primesc barbati acolo, zise el.

- Am glumit, zisei eu. E un schit de calugari si stiu precis ca primesc drumeti.

- Pacatosule, zise Alecsandru si ma lovi in spate. Sigur ca vreau...

Porniram la vale si in mai putin de doua ore ne aflam in fata schitului.

Calugarii erau cu totii la vecernie, asa ca nu ne-a intampinat nimeni.

Am intrat si noi in bisericuta si ne-am asezat intr-un colt mai retras, iar Alecsandru a ingenuncheat si a stat

asa toata slujba. La un moment dat, mi s-a parut ca misca din buze ca si cum ar fi cantat odata cu calugarii

si m-am aplecat spre el si i-am spus la ureche:

- Cred ca nu trebuie sa-ti spun ca nu trebuie sa afle nimeni ca esti popa. Suntem ciobani si coboram in vale

ca sa cumparam niste malai si alte chestii de trebuinta.

Dupa slujba, am intrat in vorba cu unul din calugari si l-am intrebat daca putem sa ramanem la cina si sa

dormim peste noapte in vreun fanar sau vreun grajd.

Calugarul a incuviintat si ne-a aratat camera in care urma sa aibe loc cina si ne- a aratat spre spatele

manastirii unde se afla un izvor. Am mers acolo, cam pe orbecaite, ca se facuse deja intuneric, ne-am spalat

un pic pe maini si pe fata, apoi ne-am intors.

- Ai grija ce vorbesti. Stiu ca daca te intreaba unul ceva, n-ai curaj sa minti, asa ca daca ne pun intrebari,

lasa-ma pe mine sa vorbesc, zisei eu, iar Alecsandru incuviinta.

Intraram in camaruta, care avea o masa lunga in mijloc si doua banci de o parte si de alta.

In capul mesei se aseza un calugar batran si slabanog, care ne invita sa stam jos si ne zise sa venim mai

aproape de el.

In total erau vreo opt calugari, care se asezara si ei in cele din urma la masa si ne adusera si nou cate o

strachina cu mamaliga si branza cu smantana.

Staretul ne privi si ne intreba domol "ce vant ne aduce prin acele locuri".

- Suntem ciobani sfintia ta, raspunsei eu repede. Mergem de vale ca sa ne mai aprovizionam, niscaiva

malai, una, alta, stiti cum vine treaba.

- Si cum va cheama fratilor, daca nu va suparati?

- Gheorghe, spusei eu repede.

- Alecsandru, zise camaradul meu, care nu putea sa minta.

- Si dumneata, tot cioban, eti frate? zise el uitandu-se la Alecsandru.

- Pai ce altceva sa fie Sfintia ta, raspunsei eu, pentru el.

Dar batranul nu isi intoarse capul spre mine, ci continua sa priveasca zambind pe Alecsandru, asteptand

parca pe el sa-i confirme.

Am inghetat, fiindca stiam ca Alecsandru nu l-ar fi mintit cu niciun chip si am realizat dintr-odata ca toti

ceilalti calugari priveau tinta catre el.

Imi veni sa-mi trag o palma, de prost ce fusesem ca ii aratasem schitul lui Alecsandru si ca venisem aici.

El isi ridica ochii din farfurie si il privi pe staret:

- Sunt pastor, sfintia ta, sunt pastor.

- Bine ati venit atunci la noi fiilor, zise staretul si se ridica in picioare ca sa binecuvanteze mancarea, si eu

rasuflai usurat.

Mancaram in tacere si de-abia daca schimbaram cateva vorbe unul cu altul.

La urma, calugarii se imprastiara fiecare la treburile lor, dar batranului parca i se facu chef de vorba si

incepu sa discute cu noi despre una, alta.

La un moment dat, batranul se intoarse catre Alecsandru si ii spuse:

- Va cer iertare daca v-am suparat ca v-am intrebat de fata cu toti cum va cheama si cu ce va ocupati, zise

el.

- Nu-i nici o problema parinte, cum sa ne suparam?

- Dar o sa va spun exact de ce v-am intrebat. Unul din frati, care este mai nou la noi, a venit la mine inainte

de cina si mi-a spus ca parca va cunoaste pe dv. de undeva. V-a vazut cand ati intrat in biserica si i s-a parut

ca semanati cu cineva pe care l-a cunoscut la Seminar in Bucuresti.

Ma abtinui cu greu sa nu ma pleznesc peste frunte si sa nu ma ridic de la masa si sa plec.

Staretul, parca imi ghici gandurile si se intoarse catre mine:

- Fratilor, oricine ati fi si oricum v-ati numi, fiti pe pace ca sunteti intre crestini aici si nimeni nu va vrea

raul.

V-am intrebat doar din curiozitate. Dumneata mi-ai spus ca esti cioban, desi nu vorbesti ca ciobanii, iar

prietenul tau mi-a spus ca e pastor. Dumnezeu sa va ajute si sa va binecuvanteze fratilor, zise el si se ridica

sa plece.

- Asa este, sfintia ta, sunt pastor , zise Alecsandru. Nu sunt un pastor bun, dar pastor.

- Pastor de oi sau pastor de suflete? intreba batranul.

- Pastor de suflete, sfintia ta.

- Esti Parintele Alecsandru deci, zise batranul si se aseza din nou jos. Facu o pauza lunga, apoi continua:

Uite, fiindca esti parintele Alecsandru, trebuie sa-ti povestesc o intamplare care s-a petrecut aici la noi,

acum vreo doi ani, dar poate ca ar trebui sa ti-o spun intre patru ochi...

Alecsandru il privi zambind si zise:

- Eu unul, n-am nimic de ascuns fata de prietenul meu...

- Gheorghe? zise batranul inotorcandu-se spre mine zambind.

- Gheorghe, incuviintai eu. Gheorghe, Gheorghita, Gica, cum vreti sa-mi spuneti...

- Uite, continua batranul intorcandu-se spre Alecsandru. A venit la noi un om inalt si care parea foarte

bolnav. Il chema Vasile si de fapt nu era bolnav, ci era ranit de un glonte. Nu stiu de unde a venit si nu stiu

de ce a venit, dar stiu ca a murit aici la noi in aceeasi noapte si l-am ingropat in spatele bisericii. Omul asta

nu a vorbit prea multe cat a fost cu noi, dar ceea ce a spus, mi s-a parut destul de ciudat si de aceea nu am

uitat. A spus ca venise aici ca sa-l intalneasca pe un episcop Ioan.

Batranul se opri si il privi pe Alecsandru in ochi:

- Toate astea iti spun ceva frate?

- Da, incuviinta Alecsandru. Spune mai departe...

- A mai spus ca daca il vede cineva vreodata pe Parintele Alecsandru, sa-i spuna ca ii pare rau ca l-a lovit si

ca nu a stiut ca incercase sa-l apere pe episcop. Toate astea , au vreun inteles pentru tine frate? il intreba din nou batranul pe Alecsandru.

- Da, raspunse acesta, fara ca vreun muschi sa-i tresara pe fata. Spune mai departe parinte...

- A mai spus ca are cu el haina episcopului si ne-a lasat-o noua ca sa i-o dam Parintelui Alecsandru, zise

staretul si se opri.

- Te-as ruga sa-mi dai acea haina, parinte, zise calm Alecsandru.

- Ti-o dau de indata frate. Un lucru vreau sa-ti mai spun insa: omul acela, Vasile, inainte sa moara, i-a spus

fratelui Simeon ca l-a vazut pe episcopul Ioan la noi in biserica, asa cum ii promisese acesta. Frate,

intelege-ma si pe mine de ce sunt atat de curios; de atat vreme astept sa vina un preot numit Alecsandru la

noi, ca sa il intreb cum de l-a vazut omul acela pe episcopul Ioan in biserica noastra.

Alecsandru se ridica de la masa si ii spuse:

- Sa mergem in biserica, frate.